Rezultate pentru „supăra”

- Dar cu preoții răi cum rămâne?

-Ce vrei să spui cu asta?, întrebă călugărul, nedume-rit. Am crezut că am rezolvat aspectul ăsta. Dacă un preot ți se pare rău, caută unul bun.

- Ha, te-am prins!, sări Iorgos. Tocmai ai acceptat faptul că există preoți răi!

- Nu!, se grăbi Teofil să lămurească răstălmăcirea. Am zis: „dacă ție ți se pare că este rău..."; e cu totul altceva!

Iorgos se ridică în picioare, făcând pe supăratul:

-Adică, după părerea ta, nu există preoți răi? Pe ce lume trăieşti? Dar bineînţeles, cioară la cioară nu-i scoate ochii!

Cu un gest al mâinii, Teofil îl îndemnă să se aşeze din nou:

-Probabil că există. Așa cum au fost și vor mai fi și în viitor. Oameni sunt și ei - am mai vorbit despre asta, să nu repetăm. lar preoții sunt supuși unui război mult mai intens din partea Satanei decât un mirean, întrucât du-ca-se-pe-pustie știe că stricând un preot poate vătăma o întreagă parohie. În definitiv, fiindcă ți-am vorbit despre război, chiar dacă unul duhovnicesc, trebuie să accepți faptul evident că nu toți sunt luptători la fel de buni. Este, de altfel, exact ca în războiul obişnuit. Doar că nu eu sunt cel care o să-i judece. Un sfânt sârb a zis că cineva ne pare bun findcă trecem cu vederea părţile sale rele și, de asemenea, cineva ne pare a fi rău fiindcă ignorăm părțile sale bune. Aşadar, ceea ce ne întunecă discernământul es-te prejudecata sau necunoașterea noastră. Și, în fond, cu-nosc eu adâncul sufletului celui de lângă mine? Au fost văzuți sfinți care, ca să-și ascundă sfinţenia, se prefăceau că sunt nebuni sau îi ocărau pe ceilalți sau mâncau în mod ostentativ carne în timpul postului. Doar Dumnezeu ştie care preot este vrednic sau nevrednic!

- Dar ia zi-mi, dacă fie și în maniera asta suntem de acord asupra faptului că există preoți răi, cum se poate ca nişte slujitori necorespunzători să săvârșească Tainele în mod eficient?

- În Taine garantul este însuşi Hristos. Preoţii au ori-cum doar un rol de intermediari. Sunt, ca să fac o asociere, precum casierul de la bancă, banii o să-i primești indife-rent de calitatea acestuia.

- Și se poate face o treabă bună cu un instrument stricat? la tu o daltă neascuțită și încearcă să sculptezi. O să iasă o monstruozitate! Și nu-mi spune că Dumnezeu es-te atotputernic și face ce vrea El, fiindcă justificarea asta e expirată.

[....]

- Dacă aş avea un astfel de vecin, m-aş muta!

- Şi bine ai face! Să presupunem acum că, fiind la vo-lan, încalci o regulă de circulație și sperjurul acesta îți dă amendă. Are valoare amenda aceasta, venind de la un or-gan de ordine nevrednic sau nu?

- Sigur că are și am s-o și plătesc!

Foarte frumos!, zise Teofil şi faţa i se lumină toată.

La fel este și cu preotul deficitar. Straiele sale sunt de ajuns ca Taina să fie validă, și când zic straie, mă refer la hiroto-nirea sa. Aş putea să-ți vorbesc iarăși despre oameni cu sufletul curat, care în timpul săvârşirii unei Taine au vă-zut îngeri şi sfinți plinind neajunsurile preotului, dar mi-e teamă că îți vor părea exagerate astfel de relatări. Tu ține minte că și cel mai rău preot, atâta vreme cât are hiroto-nia, are puterea de a săvârşi Tainele. Este precum un poştaş rău, care nu anulează calitatea plicurilor pe care le predă. Crezi oare că, atunci când îți este trimisă o scrisoare cu vești bune, dacă îți este adusă de un poştaş rău, veştile bu-ne se vor preface în veşti rele?

Dacă vrei să te rogi în chip vrednic de laudă, lapădă-te de tine în tot ceasul şi, suferind nenumărate răutăţi, nevoeşte-te pentru rugăciune.
Necazul pe care îl rabzi cu bună înţelegere te va face să-i afli rodul în vremea rugăciunii.
Dorind să te rogi cum trebue, să nu întristezi vreun suflet; iar de nu, în deşert alergi.
Lasă-ţi darul tău, zice, înaintea altarului şi plecând împacă-te mai întâiu cu fratele tău, şi apoi venind te vei ruga neturburat. Căci amintirea răului înegreşte cugetul celui ce se roagă şi întunecă rugăciunile lui.
Cei ce îşi îngrămădesc supărări şi pomeniri de rău, sunt asemenea celor ce scot apă şi o toarnă într'un vas fără fund.
Dacă eşti răbdător, pururea te vei ruga cu bucurie.

Ar putea spune cineva că filozoful acesta a fost îndemnat de iubirea de învăţătură şi de marea voinţă de a cunoaşte să osîndească atît de necruţător pe cei ce nu văd adăugîndu-se nici un folos din învăţătura de afară la cea care le vine acum din Evanghelie şi e nădăjduită să le vină, potrivit făgăduinţei nemincinoase, celor ce vieţuiesc conform ei. Căci aceia dau cea mai mare însemnătate poruncilor lui Hristos şi îndeamnă pe toţi numai spre acestea ca spre singurele în stare să conducă sufletul omenesc la asemănarea cu Dumnezu, să-l desăvîrşească şi să-l îndumnezeiască, iar învăţăturile de afară nu le pun deasupra celor pămînteşti, ci le numesc, după Pavel, înţelepciune trupească (2 Cor. I, 12) şi a veacului acestuia şi pe fruntaşii ei dintre elini, ca pe unii ce s-au folosit de şcoala zidirii cea de la Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, îi socotesc înţelepţi falşi şi neînţelepţi. De aceea filozoful s-a supărat că nu li se dă şi învăţaţilor în ale acelora cea mai mare cinste şi aceasta pentru că voia să fie şi el părtaş de ea. Căci pentru ea şi-a luat şi titlul de filozof şi numai rodul ei îl urmărea prin toată sîrguinţa sa. Este vorba de Varlaam.
Dar ce alt chip de slujire s-a ridicat împotriva "slujbei cuvîntătoare" (Rom. XII, 1), mai bine zis duhovniceşti, a noastre, adică a rugăciunii şi a celor ce o cinstesc pe ea mai mult decît orice şi se dedică ei întru linişte şi fără griji toată viaţa şi dau o mînă de ajutor prin experienţă celor ce sînt introduşi la această liturghie îngerească şi mai presus de lume ? Cine se împotriveşte în cuvînt celor ce aleg mai bine să tacă ? Cine pizmuieşte pe cei ce nu umblă cîtuşi de puţin după cinstire ? Cine, bizuindu-se pe trecut, se uită de sus la cei ce şed departe de stadion ? Iată că în luptele lui de mai înainte pentru filozofie, monahul şi filozoful s-a vădit ca duşman al monahilor, dar al celor ce trăiesc încă ; aici însă, folosindu-se de spusele părinţilor Bisericii ce s-au mutat la ceruri, spre răsturnarea cuvintelor lor, nu ştiu ce a păţit de a pornit o luptă nu mică.

În Orient, oamenilor le lipseşte adesea simțul umorului; de aceea sunt, de cele mai multe ori, mândri, înclinați spre dramatizare. Mă întristează oamenii lipsiți de simțul umorului, care se agită şi se supără foarte uşor. Dacă trebuie să fim "asemenea copiilor", ne este imposibil fără a râde. Dar şi râsul s-a devalorizat şi poate fi demonic. Cât priveşte „idolii", râsul este folositor, deoarece ne permite să-i vedem în perspectivă.

Vă spun acuma, ca un duhovnic: Nu se supără Dumnezeu pe greşelile noastre atât de mult pe cât se supără dacă suntem nepăsători.

Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

Vă spun acuma, ca un duhovnic: Nu se supără Dumnezeu pe greşelile noastre atât de mult pe cât se supără dacă suntem nepăsători.

Odată, avva Serapion trecea printr-un sat din Egipt și-a văzut o prostituată stând în camera ei. Bătrânul i-a zis: Așteaptă-mă diseară, vreau să vin și să-mi petrec noaptea lângă tine. Ea a răspuns: Bine, avva. Apoi a pregătit și a așternut patul. Seara, bătrânul a venit, a intrat în cameră și a zis: Ai pregătit patul? I-a răspuns: Da, avva. El a închis ușa, apoi îi zice: Puțină răbdare. Noi avem o lege și trebuie să o împlinesc. Și bătrânul a început slujba. A citit Psaltirea și la fiecare psalm făcea câte o rugăciune pentru prostituată, cerând lui Dumnezeu s-o convertească și s-o mântuiască. Și Dumnezeu l-a ascultat. Femeia s-a așezat tremurând lângă bătrân și-a început să se roage cu el, iar când au isprăvit Psaltirea ea a căzut la pământ. Apoi bătrânul a început Apostolul și-a citit mult dintr-însul, până a termina slujba. Femeia, străpunsă până la lacrimi și dându-și seama că bătrânul n-a venit la ea ca să păcătuiască, ci ca să-i mântuiască sufletul, a căzut înaintea lui și a zis: Fie-ți milă, avva, și du-mă unde pot să-i fiu pe plac lui Dumnezeu. Bătrânul a luat-o, a dus-o la o mănăstire de fecioare și-a încredințată unei amme, zicând lui: Ia-o pe sora aceasta, dar nu-i pune jug sau poruncă precum celorlalte surori, ci, dacă vrea ceva, dă-i, iar dacă vrea să plece undeva, lasă să plece. După câteva zile femeia i-a zis ammei: Eu sunt o păcătoasă și vreau să mănânc o dată la două zile. După alte câteva i-a zis din nou: Am multe păcate, vreau să mănânc o dată la patru zile. După câteva zile o cheamă iar pe amma și zice: Fiindcă l-am supărat foarte tare pe Dumnezeu cu păcatele mele, te rog, pune-mă într-o chilie, astup-o și, printr-o gaură, dă-mi un pic de mâncare și de lucru. Amma a făcut întocmai și femeia a devenit plăcută lui Dumnezeu tot restul vieții sale.

Avva Ioan povestea: Ne-am dus, odată, din Siria la avva Pimen, pentru că voiam să-l întrebam despre împietrirea inimii. Bătrânul nu știa grecește și n-am găsit niciun tălmaci. Văzându-ne supărați, el a început să vorbească grecește, zicând: Apa este moale din fire; piatra, tare. Dar dacă agățăm ulciorul deasupra pietrei, picătură cu picătură apa găurește piatra. Tot așa, cuvântul lui Dumnezeu este moale; inima noastră, tare. Omul care ascultă des cuvântul lui Dumnezeu, își deschide inima și se teme de Dumnezeu.

A mai zis (n.n. Avva Pimen): Nu există dragoste mai mare decât a-ți pune sufletul pentru aproapele tău. Dacă cineva aude o vorbă rea, supărătoare și, deși nu poate să spună și el una la fel, se luptă să nu spună sau, dacă e disprețuit și suportă fără să plătească cu aceeași monedă, unul ca aceștia își pune sufletul pentru semenul său.