Rezultate pentru „SMERENIE”

Cei ce voiţi să rămîneţi cu mine, ascultaţi pentru Dumnezeu, şi fiecare să şadă în chilia lui în frica lui Dumnezeu. Şi nu dispreţuiţi lucrul vostru de mînă, pentru porunca lui Dumnezeu. Şi nu uitaţi de meditaţia voastră şi de rugăciunea neîncetată. Şi păziţi inima voastră de gînduri străine, ca să nu cugetaţi ceva despre vreun om sau despre vreun lucru al veacului acesta; ci totdeauna cercetaţi în ce înaintaţi şi siliţi-vă să vă îndreptaţi, rugînd pe Dumnezeu cu osteneala inimii şi cu lacrimi ca să vă ierte şi să vă păzească în viitor să nu mai cădeţi din acestea. În fiecare zi să aveţi înaintea ochilor moartea şi să vă gîndiţi cum veţi ieşi din trup şi cum veţi trece peste puterile întunericului care vă vor întîmpina în văzduh şi cum veţi răspunde lui Dumnezeu. Priviţi neîmpiedecat de mai înainte la înfricoşata zi a judecăţii şi a răsplătirii tuturor faptelor şi cuvintelor şi gîndurilor voastre, "Căci toate sînt goale şi descoperite ochilor Celui în faţa Căruia vom da socoteală" (Evr. 4,13).
Sfîntul Pahomie spune „Dacă cineva e împins cu grabă să vorbească şi să rîdă în locul unde se mănîncă, va lua certare (Gap. 9, P.G. 40
col. 948).
De se va întîmpla în timpul cântării şi al rugăciunii, sau în timpul citirii, să vorbească sau să rîdă cineva, trebuie să-şi dezlege îndată brîul şi, avînd capul plecat şi mîinile adunate, să fie dus înaintea altarului şi să fie certat de egumenul mînăstirii. Aceeaşi trebuie să se facă în adunarea fraţilor, cînd în acelaşi mod se adună să mănînce (Pahomie, P.G. 40, col. 948).
Fără o mare trebuinţă să nu vorbiţi în trapeză. Iar la Liturghie să nu îndreptaţi pe vreunul care cîntă, dacă nu va întreba acela ceva. în cursul săptămânii slujiţi în bucătărie în frica lui Dumnezeu, fără să părăsiţi meditaţia voastră. Peste tot să nu intre cineva în chilia fratelui său, nici să nu voiţi să vă vedeţi înainte de ora 6, nici să voiţi să cunoaşteţi lucrul de mînă al altora, de a lucrat fratele tău mai bine ca tine, sau tu mai bine ca el. Iar întîlnindu-vă în trecere, să nu vorbiţi în deşert, nici să nu îndrăzniţi orice, ci fiecare să ia aminte, în frica de Dumnezeu, la sine şi la lucrul său de mînă şi la meditaţie şi la sufletul său în ascuns. Iar cînd se isprăveşte Liturghia, sau cînd vă sculaţi de la mîncare, nu vă aşezaţi la vorbă lungă, nici la cuvinte despre Dumnezeu, nici despre lume, ci fiecare să intre în chilia lui şi să şi plîngă păcatele lui. Iar de se iveşte trebuinţa să vorbiţi împreună, vorbiţi foarte puţin, cu smerenie şi evlavie, gîndindu-vă că Dumnezeu ia aminte la voi. Nu vă sfădiţi între voi şi nu vorbiţi împotriva cuiva, nici nu judecaţi pe cineva; nu dispreţuiţi pe cineva, nu cîrtiţi împotriva cuiva. Să nu iasă din gura voastră nici o minciună. Să nu voiţi să vorbiţi sau să auziţi ceva din cele ce nu vă folosesc.

Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveşte îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu dela noi le vom spune, ci după cum le-am primit dela Sfinţii Părinţi. Aceştia n'au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vârstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului. Insă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare şi de saturarea pântecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decât cea de trei sau ,de patru zile, sau decât cea întinsă până la o săptămână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covârşirea postirii, slăbeşte trupul şi se face mai trândav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază şi face să se nască în suflet nepăsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici posmagul nu-1 pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră, sau şase uncii, se satură. Deci, precum am zis mai nainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu saturarea pântecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ei şi mărimea cantităţii mâncărilor face să se aprinză săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi saturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă. In Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice' Prorocul) Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia.

Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicând: „Grija trupului să nu o faceţi spre pofte" n'a oprii chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvârşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea dela bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea dela iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de-a-i avea. Reţinerea dela mânie, dela întristare, dela slava deşartă şi mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adecă, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebue să ne fie înfrânarea stomacului şi supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după împărăţia cerurilor.

In smerenie, oamenii îşi văd nevrednicia şi defectele, iar smerenia este cea mai divină însuşire. Ajungem smeriți, nu pentru că ne vedem pe noi înşine (într-un fel sau altul, aceasta conduce la mândrie, pentru că falsa smerenie este doar un alt aspect al mândriei, poate cel mai greu de depăşit), ci numai dacă Îl vedem Dumnezeu şi smerenia Lui.

Dacă suporţi crucea cu drag, nu silit, e simptomul unei autentice smerenii, deci este Duhul Sfânt în tine.

Avva Foca, din chinovia avvei Theognios, primatul Ierusalimului, zicea: Când eram la Sketis, s-a nimerit, la Chilii, un avvă pe nume Iacob cel tânăr, iar tatăl său după trup îi era și părinte duhovnicesc. La Chilii existau două biserici, una a credincioșilor, aici mergea el, și alta a dezbinaților. Cum avva Iacob avea harul smereniei, toată lumea îl iubea, și cei care aparțineau bisericii, și dezbinații. Ortodocșii îi ziceau: Fii atent, avva Iacob, să nu te înșele dezbinații și să te atragă în comunitatea lor. La fel ziceau și dezbinații: Ai grijă, avva Iacob, stând laolaltă cu dyfiziții, îți pierzi sufletul, căci sunt nestorieni și nu slujesc adevărul.

Avva Iacob, fiind un om neprefăcut, strâns între vorbele celor două părți și nedumerit, s-a dus să-l întrebe pe Dumnezeu. S-a ascuns într-o chilie liniștită din afara lavrei, îmbrăcat în hainele sale de îngroapăciune, ca și cum ar fi urmat să moară, căci părinții egipteni au obiceiul să-și păstreze până la moarte levitonul, în care sunt îmbrăcați atunci, când primesc sfânta schimă și culionul și cu ele sunt îngropați. Numai duminica le poartă, la sfânta împărtășanie, după care le scot repede. Așadar, s-a dus în chilia aceea, s-a rugat lui Dumnezeu și, slăbit de post, a căzut la pământ și-a rămas acolo zăcând. Povestea că multe a mai pătimit în acele zile din partea demonilor, mai ales cu mintea.

După ce au trecut 40 de zile, vede un copil venind spre dânsul foarte vesel, zicându-i: Avva Iacob, ce faci aici? Iluminat dintr-o dată și prinzând putere de la viziune, a vorbit: Stăpâne, Tu știi ce-am. Unii îmi zic: Nu părăsi biserica, alții: Dyfiziții te înșeală, iar eu, nedumerit și neștiind ce să fac, am venit aici. Atunci Domnul îi răspunde: E bine unde ești. Și odată cu aceste cuvinte s-a trezit în fața ușilor sfintei biserici a ortodocșilor după Sinod.

Un frate l-a întrebat pe avva Tithoe: Ce cale duce la smerenie? Bătrânul zice: Calea smereniei este aceasta: înfrânare, rugăciune, să te socotești pe tine însuți mai prejos de orice făptură.

Un frate l-a întrebat pe avva Motios: Dacă mă duc să mă așez într-un loc, cum vrei să trăiesc acolo? Bătrânul îi zice: Dacă te așezi într-un loc, nu căuta să-ți faci renume - ba că nu mă duc la adunare sau nu mănânc la agapa. Acestea îți fac o faimă deșartă și pe urmă îți găsești tot felul de sâcâieli, căci oamenii unde văd așa ceva, acolo dau buzna.

Fratele îi zice: Și ce să fac? Bătrânul îi zice: Oriunde te vei așeza, poartă-te ca și ceilalți frați. Fă ce vezi că fac frații de a căror cuvioșenie ești convins și vei fi liniștit. Aceasta e smerenia: sa fii egal cu toți. Atunci nimeni nu te va sâcâi.

Un frate l-a întrebat pe avva Matoes: Spune-mi un cuvânt. El i-a zis: Mergi și roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ți dea plâns și smerenie în inima ta. Fii mereu atent la păcatele tale și nu-i judeca pe alții, ci socotește-te mai prejos de toți. Nu ține prieteșug cu vreun copil și nu cunoaște nicio femeie, nu te împrieteni cu vreun eretic, rupe îndrăzneala din tine, stăpânește-ți limba și pântecele și gustă doar puțin vin. Dacă cineva iți vorbește despre vreun lucru oarecare, nu te lua la harță cu el, ci, dacă vorbește bine, spune-i: Da, iar de vorbește rău, spune-i: Tu știi ce vorbești. Nu te certa cu el despre cele spuse. Aceasta e smerenia.

Avva Macarie se întorcea, odată, din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi iese în cale diavolul cu o seceră. A vrut să-l lovească, dar n-a putut. Atunci îi zice: Ești tare, Macarie, nu pot să-ți fac nimic, și totuși fac și eu ce faci tu: tu postești, postesc și eu; veghezi noaptea; nici eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui. Avva Macarie întreabă: Care? Diavolul răspunde: Smerenia. De aceea nu pot sa-ți fac nimic.

Un frate l-a întrebat pe avva Kronios: Cum ajunge omul la smerenie? Bătrânul îi zice: Prin teama de Dumnezeu. Fratele îl întreabă: Și cum se ajunge la teama de Dumnezeu?

Bătrânul îi zice: După mine, trebuie să ne adunam în noi înșine din risipirea treburilor, să facem asceza trupească și, pe cât putem, să ne amintim de ieșirea sufletului din trup și de Judecata lui Dumnezeu.