Rezultate pentru „trezit”

Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n'o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi Ia munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. „Şi dacă nu s'ar scurta zilele acelea, nimeni nu s'ar mai mântui". De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, boalele celor dosădiţî, închisorile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întru cât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind deslegat de împietrirea venită dela demon. De sigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind lipsa şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea Domnul, alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând: „Bolnav am fost şi n'aţi venit la Mine". In orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n'a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea şi fericit este pentru o nepătîmire ca aceasta. Iar câţi s'au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea, să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni.

Avva Foca, din chinovia avvei Theognios, primatul Ierusalimului, zicea: Când eram la Sketis, s-a nimerit, la Chilii, un avvă pe nume Iacob cel tânăr, iar tatăl său după trup îi era și părinte duhovnicesc. La Chilii existau două biserici, una a credincioșilor, aici mergea el, și alta a dezbinaților. Cum avva Iacob avea harul smereniei, toată lumea îl iubea, și cei care aparțineau bisericii, și dezbinații. Ortodocșii îi ziceau: Fii atent, avva Iacob, să nu te înșele dezbinații și să te atragă în comunitatea lor. La fel ziceau și dezbinații: Ai grijă, avva Iacob, stând laolaltă cu dyfiziții, îți pierzi sufletul, căci sunt nestorieni și nu slujesc adevărul.

Avva Iacob, fiind un om neprefăcut, strâns între vorbele celor două părți și nedumerit, s-a dus să-l întrebe pe Dumnezeu. S-a ascuns într-o chilie liniștită din afara lavrei, îmbrăcat în hainele sale de îngroapăciune, ca și cum ar fi urmat să moară, căci părinții egipteni au obiceiul să-și păstreze până la moarte levitonul, în care sunt îmbrăcați atunci, când primesc sfânta schimă și culionul și cu ele sunt îngropați. Numai duminica le poartă, la sfânta împărtășanie, după care le scot repede. Așadar, s-a dus în chilia aceea, s-a rugat lui Dumnezeu și, slăbit de post, a căzut la pământ și-a rămas acolo zăcând. Povestea că multe a mai pătimit în acele zile din partea demonilor, mai ales cu mintea.

După ce au trecut 40 de zile, vede un copil venind spre dânsul foarte vesel, zicându-i: Avva Iacob, ce faci aici? Iluminat dintr-o dată și prinzând putere de la viziune, a vorbit: Stăpâne, Tu știi ce-am. Unii îmi zic: Nu părăsi biserica, alții: Dyfiziții te înșeală, iar eu, nedumerit și neștiind ce să fac, am venit aici. Atunci Domnul îi răspunde: E bine unde ești. Și odată cu aceste cuvinte s-a trezit în fața ușilor sfintei biserici a ortodocșilor după Sinod.