Rezultate pentru „sili”

Îţi admir talentul retoric. Continuă, eşti foarte clar

- Ce vrei, măi, călugăre?, zise lorgos deranjat de ironia lipsită de eleganță a lui Teofil. Mă întrebi pe mine ce e în mintea fiecăruia? Mie nu-mi place să văd popi, eu de asta nu merg la biserică; și ca mine sunt mulți. Altul zice că are o zi liberă, duminica, în care poate să doarmă în tihnă; al-tul merge la vânătoare sau la pescuit; altul nu merge fiind-că nu are haine bune; altul, fiindcă are hemoroizi; altul, pentru eu știu ce alt motiv! Eu să știu?

Bine, nu te alarma acum!, se grăbi Teofil să îl liniş-tească, cu părere de rău că îi provocase reacţia aceasta. Iar-tă-mă pentru sarcasm!

Eşti iertat. Păi ce mai vrei să afli acum, cât împart cunoştinţe pe gratis?

Doar o întrebare mai am.

Hai, zi, să vedem câtă înţelepciune ai să mai aduni astăzi!

Dacă pe cei obosiți, la care te refereai, sau pe vână-torul, sau pescarul amator i-ar chema la masă, acasă la ea, duminică dimineața, o persoană importantă, să zicem pri-marul, sau - să exagerăm puțin - prim-ministrul, crezi că s-ar duce?

- Ar alerga! Chiar dacă nu l-au votat!

Cred că ar simți că li se face și o mare cinste!

Sigur! Ar povesti asta și nepoților! Ca atunci când dau mâna în piața publică cu câte un candidat la funcția de deputat și nu se spală pe mâini o săptămână! Darămite într-un asemenea caz!

Cred că la fel ai proceda și tu, chiar dacă nu l-ai vota, și nu mă refer la gestul salutului, ci la acceptarea invitaţiei.

- M-aş gândi mult înainte de a accepta, fiindcă nu-mi plac lucrurile oficiale și formalităţile, dar bănuiesc că, în final, m-aş duce din politeţe. Acum, că mă gândesc la asta, cred că majoritatea tot din politețe s-ar duce.

Teofil ridică vocea şi privirea îi ardea:

- Şi atunci de ce, măi, binecuvântatule, să nu se ducă cineva duminica la biserică, când îl cheamă la cină Însuşi Dumnezeu, iar în meniu este chiar Trupul şi Sângele Lui? Cinsteşti un primar şi Îl scuipi în faţă pe Creatorul tău? Pe Împăratul tuturor? Unde e politeţea pe care o invocai?

Teofil se așeză în fața prietenului său jenat, care încer-ca în zadar să găsească ceva putred în nedumerirea călugă-rului, îl prinse de umeri, îl privi drept în ochi şi îl întrebă cu blândeţe:

Zici că nu mai crezi. Atunci de ce nu te dezici de Botez? De ce continui să te preocupi de Hristos dacă nu mai crezi în El și ai devenit un acuzator al credinţei? De ce nu-L ignori pur și simplu și nu îți vezi de drum? Nu e de ajuns doar să-L prețuiești ca pe un om bun! Trebuie să crezi în El! Te-ai căsători vreodată cu o femeie pe care o iubeşti, dar în care nu ai încredere?

Ceea ce văd însă în societate este că, de regulă, cei care sunt creştini prin botez şi pentru că așa se declară nu postesc, sunt negustori și înşală lumea, hulesc ca pe şanti-er, au nu știu câte relații adulterine și sunt și de părere că nu păcătuiesc, nu cred nici în existența diavolului, nici în prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hris-tos la Sfânta Împărtăşanie, nici în iad, nici în rai, nici în Spovedanie, și nici măcar nu consideră că este necesar să meargă la biserică. Fiecare și-a construit un creştinism lax, lejer, după propria măsură, iar, în epoca abundenţei în care trăim nu e dispus să renunțe la nimic. Despre Liturghia de duminică nici nu se pune problema. De-abia dacă ajung la biserică cu prilejul vreunei nunţi sau al unui botez.

Şi cu cinci minute înainte de „Hristos a înviat!" se duc să ia lumină, care, pentru ei, oricum nu este sfântă, ci un obicei, completă Teofil.

Tocmai mi-ai făcut portretul, recunoscu Iorgos cu un zâmbet jenat. Doar că eu merg devreme la Înviere, ca să am timp să arunc toate petardele pe care le am.

Teofil se uită la Iorgos cu mirare și, în cele din urmă, nu a putut să se abţină și remarcă:

M-a uimit ceea ce mi-ai spus adineauri! Nu mă aş-teptam să poți face o analiză atât de profundă a creştinilor de azi.

Și nu ți-am zis partea cea mai bună! Îndrăznește să le spui că nu sunt creștini! O să se arunce asupra ta să te sfâşie. Tot timpul au impresia că ceilalți sunt cu lipsuri! Apropo, dacă vrei să fie bisericile pline, pune-ți face con-trol. La intrarea în biserică să stea un tip musculos, care să te analizeze din cap până în picioare și să nu te lase să intri...

- Dar cu preoții răi cum rămâne?

-Ce vrei să spui cu asta?, întrebă călugărul, nedume-rit. Am crezut că am rezolvat aspectul ăsta. Dacă un preot ți se pare rău, caută unul bun.

- Ha, te-am prins!, sări Iorgos. Tocmai ai acceptat faptul că există preoți răi!

- Nu!, se grăbi Teofil să lămurească răstălmăcirea. Am zis: „dacă ție ți se pare că este rău..."; e cu totul altceva!

Iorgos se ridică în picioare, făcând pe supăratul:

-Adică, după părerea ta, nu există preoți răi? Pe ce lume trăieşti? Dar bineînţeles, cioară la cioară nu-i scoate ochii!

Cu un gest al mâinii, Teofil îl îndemnă să se aşeze din nou:

-Probabil că există. Așa cum au fost și vor mai fi și în viitor. Oameni sunt și ei - am mai vorbit despre asta, să nu repetăm. lar preoții sunt supuși unui război mult mai intens din partea Satanei decât un mirean, întrucât du-ca-se-pe-pustie știe că stricând un preot poate vătăma o întreagă parohie. În definitiv, fiindcă ți-am vorbit despre război, chiar dacă unul duhovnicesc, trebuie să accepți faptul evident că nu toți sunt luptători la fel de buni. Este, de altfel, exact ca în războiul obişnuit. Doar că nu eu sunt cel care o să-i judece. Un sfânt sârb a zis că cineva ne pare bun findcă trecem cu vederea părţile sale rele și, de asemenea, cineva ne pare a fi rău fiindcă ignorăm părțile sale bune. Aşadar, ceea ce ne întunecă discernământul es-te prejudecata sau necunoașterea noastră. Și, în fond, cu-nosc eu adâncul sufletului celui de lângă mine? Au fost văzuți sfinți care, ca să-și ascundă sfinţenia, se prefăceau că sunt nebuni sau îi ocărau pe ceilalți sau mâncau în mod ostentativ carne în timpul postului. Doar Dumnezeu ştie care preot este vrednic sau nevrednic!

- Dar ia zi-mi, dacă fie și în maniera asta suntem de acord asupra faptului că există preoți răi, cum se poate ca nişte slujitori necorespunzători să săvârșească Tainele în mod eficient?

- În Taine garantul este însuşi Hristos. Preoţii au ori-cum doar un rol de intermediari. Sunt, ca să fac o asociere, precum casierul de la bancă, banii o să-i primești indife-rent de calitatea acestuia.

- Și se poate face o treabă bună cu un instrument stricat? la tu o daltă neascuțită și încearcă să sculptezi. O să iasă o monstruozitate! Și nu-mi spune că Dumnezeu es-te atotputernic și face ce vrea El, fiindcă justificarea asta e expirată.

[....]

- Dacă aş avea un astfel de vecin, m-aş muta!

- Şi bine ai face! Să presupunem acum că, fiind la vo-lan, încalci o regulă de circulație și sperjurul acesta îți dă amendă. Are valoare amenda aceasta, venind de la un or-gan de ordine nevrednic sau nu?

- Sigur că are și am s-o și plătesc!

Foarte frumos!, zise Teofil şi faţa i se lumină toată.

La fel este și cu preotul deficitar. Straiele sale sunt de ajuns ca Taina să fie validă, și când zic straie, mă refer la hiroto-nirea sa. Aş putea să-ți vorbesc iarăși despre oameni cu sufletul curat, care în timpul săvârşirii unei Taine au vă-zut îngeri şi sfinți plinind neajunsurile preotului, dar mi-e teamă că îți vor părea exagerate astfel de relatări. Tu ține minte că și cel mai rău preot, atâta vreme cât are hiroto-nia, are puterea de a săvârşi Tainele. Este precum un poştaş rău, care nu anulează calitatea plicurilor pe care le predă. Crezi oare că, atunci când îți este trimisă o scrisoare cu vești bune, dacă îți este adusă de un poştaş rău, veştile bu-ne se vor preface în veşti rele?

În primul rând, trebuie să cădem de acord asupra faptului că acceptarea caracterului tainic al unor lucrări făcute prin puterea lui Dumnezeu în aceste slujbe şi transformarea condițiilor materiale şi duhovniceşti după o anumită Taină țin de credinţă, nu de demonstrație. Fiecare Taină este în fond activarea voinței omului de a se face părtaş harului dumnezeiesc. În cele din urmă, Tainele sunt responsabile de surparea necurmată a puterilor demonice, înfăptuită în viața trupului Bisericii, pentru tămăduire, creştere duhovnicească şi biruinţă asupra acestor puteri.

Din păcate, și aceste lucruri fac parte tot dintre cazurile legate de credinţă. Nu ar avea sens să-ți analizez fiecare Taină atâta vreme cât credința ta este „în stare de hipnoză”. Pot să-ți vorbesc însă de zeci de situații în care oameni care aveau îndoieli, ca și tine, au simțit că mestecă carne după ce au primit Sfânta Împărtăşanie și s-au convins; dar chiar și așa, tot ai avea nevoie de credinţă, ca să poți crede cuvântul lor.

-Al doilea pas sau, dacă vrei, a doua treaptă, care este?

-Pocăinţa! Să te pocăiești pentru murdăria ta, să ți se facă silă de ea și, mai ales, să ți se facă silă de sinele tău vechi. Să nu vrei să mai fii vreodată murdar.

-Am înţeles! Dar mă duci spre lucruri adânci și nu știu dacă sunt pregătit să arunc la gunoi vechiul meu „eu". E ca și cum ai zice puștiului de odinioară că nu o să se mai joace pe maidan, că nu o să se mai bucure de joc, nu o să-și mai vadă prietenii, doar ca să nu se mai murdărească de noroi!

-Ti-am zis că primele trepte sunt greu de urcat. Trebuie să te lupți cu prietenii, cu amintirile, cu obiceiurile tale, până și cu propriul tău trup.

-Să presupunem că am făcut și asta. M-am pocăit, m-am ocărât pe mine însumi şi m-am hotărât să nu mă mai „murdăresc"! După aceea ce urmează?

-Aici intervine Dumnezeu! El este mama Care te îmbăiază, Care curăță baia de murdăria pe care ai lăsat-o în urma ta și îți spală din nou hainele pătate de noroi, ca să le poți purta iarăşi strălucitoare.

-Şi cum face lucrul ăsta?

-Cu iertarea pe care o primești prin Spovedanie!

-Iorgos a sărit în sus de parcă ar fi fost pe cărbuni aprinși.

-Uite și capcana! Și chiar mă gândeam cum de oi fi uitat să zici astăzi ceva de Spovedanie. Cum faci, cum nu faci, tot timpul la Spovedanie ajungi. „Săpunul magic!"

[...]

Odată cu firele de păr dispar și păduchii!

- Ei, da, dar sunt şi nişte păduchi cu rasă, care ți se par fluturi şi ţac... te trezești cu muşcătura.

Muşcătură, Spovedania?, zise Teofil pasămite supă-rat, ca să îl provoace pe Iorgos să redevină serios.

Într-adevăr, Iorgos a simțit atunci că exagerase puțin.

Auzi, să îi zică păduche prietenului lui! Păduchii se hrănesc cu sângele tău, nu îți dau propriul lor sânge, aşa cum ar fi făcut Teofil.

- Lasă Spovedania, măi frate. Doar vezi că, de fiecare dată când pomeneşti de ea, nu ne mai înţelegem. Vorbeşte despre altceva... Uite, spune-mi despre treapta a patra. Dacă a treia este așa de grea, îmi închipui cum este urmă-toarea. Imposibilă!

Teofil zâmbi şi figura i se lumină în chip neobişnuit. Își luă culionul din cuier, și-l puse pe cap aşezându-şi cu gri-jă părul lung, şi apoi își puse geanta cu uneltele pe umăr şi se îndreptă spre uşă. Se întunecase deja și era timpul să plece. Când a ajuns pe treapta de sus a scării s-a întors spre prietenul lui și i-a zis:

-Ti-am spus că primele trei sunt cele mai grele. Știi de ce? Fiindcă apoi te poartă Hristos în spate!

- De ce?

- Fiindcă prima treaptă este cunoașterea de sine. Să-ți simți starea de păcătoșenie. Aceasta presupune să te cerți și să judeci fără cruțare persoana care-ți este cea mai dragă, cea pe care ai aşezat-o pe cel mai înalt soclu. Pe tine însuți! Dacă nu realizezi că miroși urât sau, ca să formulez ideea așa cum îți place, dacă nu te apropii cu nasul de propria-ți subțioară să simți că leşini de duhoare, cum vei ajunge să vrei să faci baie?

Mi-am adus aminte acum, zise Iorgos mai relaxat, cu un aer visător, de mama, care, atunci când eram copii mici golani în toată regula, ne chema în casă ca să ne spălăm. „Veniți, măi, să faceți baie! Nu vedeți ce e pe voi?!", striga, iar noi, care ne jucam pe maidan şi eram toți plini de noroi și transpirați, văzându-ne unul pe celălalt în aceeași situație, nu realizam cât de murdari eram. Îmi aduc aminte că odată am preferat să fac pe mine ca să nu îmi las echipa de fotbal cu un jucător mai puțin. Doar când, seara târziu, ieşeam din cadă și vedeam că apa fierbinte cu săpun avea o culoare negricioasă, abia atunci o credeam pe mama, că suntem murdari.

- Vorbeşti de parcă Dumnezeu ne face buni si noi ne stricăm pe parcurs. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, nu ne-ar fi dat sentimente precum ura şi mânia, sau foamea, sau dorinţa sexuală, ci doar iubire, bunătate și înfrânare. Dacă El le-a făcut pe toate, atunci tot El a făcut și răul! Aşadar nu suntem cu toții răi prin alegere, ci unii se nasc rãi. De unde știi aşadar că nu m-am născut și eu „întinat"?

-Dumnezeu nu a creat răul, prietene. Nici nu există sentimente bune și rele. Mânia ne-a dat-o ca să ne mâniem pentru nedreptate; ura, ca să disprețuim păcatul; dorința sexuală, ca să ne înmulțim; foamea, ca să ne amintim că trebuie să ne hrănim ca să trăim. Pe toate le-a creat cu un scop bun. Noi ne-am depărtat de El și am pierdut măsura, iar împreună cu măsura am uitat și folosirea lor potrivit scopului iniţial. Depinde de noi modul în care folosim sentimentele. Faptul că le folosim în interes propriu, în scopuri egoiste - e alegerea noastră! Este exact ca în pilda cu cuțitul: de tine depinde dacă o să-l folosești pentru a tăia pâine sau pentru a ucide pe cineva. Poți să zici că, dacă omori pe cineva, de vină este cel care a fabricat cuțitul? De aceea spun că ești om bun şi nu meriți „masca" pe care ți-ai pus-o. Așa că, frate, data viitoare când ai să vezi o „turmă" ca cea care ți-a produs azi starea de disconfort, să simți ca pe o onoare și o datorie să intri în mijlocul ei. Dar chiar și dacă ar fi o „turmă" care merge spre junghiere, să simți milă, ştiind care le e soarta, și nu dezgust. Fiindcă, vezi bine, nu toți oamenii și-au deschis ochii.

- În ce fel se poate scăpa de murdăria asta?, murmură Iorgos, simțind pentru întâia oară că prietenul său pur-tător de rasă era, poate, o frânghie pe care i-a aruncat-o Dumnezeu ca să-l salveze.

Pe ce te bazezi când zici toate acestea? De unde le deduci?

- Din viaţa lui Hristos Însuși! S-a născut ca o pasăre călătoare în locuri străine. Ca o oaie în turmă a trăit pånă la vârsta de treizeci de ani. Și apoi a devenit bufniță înţeleaptă, luminând minţile oamenilor, vacă cu uger bogat, hrănind sufletele și trupurile oamenilor, elefant puternic şi neobosit, trăgând lumea în spatele Lui, câine credincios, lingând rănile celor bolnavi și vindecându-i. Şi la urmă a murit pentru binele nostru, al tuturor, ca un animal de jertfă, din cele care se jertfeau pe altare înainte de plecarea într-o călătorie, ca zeii să descopere în măruntaiele lor furtunile şi vijeliile pe care aveau să le înfrunte. Şi dacă vrei să devii un cioban vrednic și să conduci tu oile, de la cine ai putea să înveți mai bine cum să faci asta decât de la Hristos?! Fiindcă cine altcineva are toate calitățile despre care am fost amândoi de acord că este nevoie pentru „treaba" asta? Atotștiutor, Drept, Milostiv, Curajos! Nu S-a temut nici să Se jertfească, nici să conducă, nici să fie judecat! Cât despre oglinda aceasta, dacă tu nu ți-ai fi deschis ochii, n-ai fi putut să vezi nici măcar această urâțenie. Îți promit însă că, dacă îi vei deschide și mai mult, o să vezi frumuseţea care se ascunde în spatele acesteia, frumusețea pe care ți-a dăruit-o Dumnezeu atunci când te-a creat, cea pe care a dezvăluit-o preotul la Botezul tău și cea pe care ai purtat-o cu tine până când te-ai lepădat de El. Fiindcă nu este o urâţenie din naștere, ci tină, praf, fum și murdărie pe care vreme îndelungată le-ai lăsat să se depună peste tine, neîngrijindu-te de „curățirea acestei urâţenii.

Mătăniile se împletesc potrivit unei tradiții care se pierde în adâncul veacurilor. Probabil că una dintre cele mai vechi forme ale unui mijloc auxiliar al rugăciunii a fost adunarea de pietricele sau semințe și mutarea lor dintr-un loc sau vas in altul în timpul efectuării „canonului" de rugăciune sau a „canonului" de mătănii mici sau mari. Se pomeneşte şi o re-latare despre un călugăr care s-a gândit să facă mici noduri pe o sfoară și să o folosească în „canonul” său zilnic de rugăciune. Dar diavolul îi dezlega nodurile, zădărnicind stra-daniile sărmanului călugăr. Apoi a apărut un înger și i-a arătat călugărului cum să facă un nod special, așa cum este astăzi în mătănii, format din cruci succesive. Diavolul nu a mai putut desface aceste noduri din cauza crucilor.

Şiragul de mătănii este unul dintre obiectele care i se dau unui călugăr ortodox în timpul slujbei tunderii în mo-nahism. I se dă ca o sabie duhovnicească, cu care, ca ostaș al lui Hristos, trebuie să lupte împotriva vrăjmaşului celui imaterial al omului, adică împotriva diavolului. Această sabie o foloseşte chemând numele Domnului Dumnezeu-lui și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și cerând mila Lui în Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!" Această ru-găciune se poate rosti într-o formă mai scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" sau mai pe larg: „Doam-ne lisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tu-turor sfinților, miluiește-mă pe mine, păcătosul!"

Când călugării și mirenii țin mătăniile în mâini, acest lucru este o reamintire a îndatoririi pe care o au, de a se ruga fără întrerupere, potrivit poruncii Apostolului Pavel: „Rugați-vă neîncetat!"

Scopul principal al mătăniilor este acela de a ne ajuta în rugăciunea noastră către Dumnezeu şi către sfinții Săi.

Aceasta este cea mai mare reușită a Satanei, să fie considerat inexistent, imaginar, inventat! Și totuși existenţa lui nu este greu de demonstrat. Pot să îți fac demonstraţia aceasta oricând vrei, e de ajuns să arăți doar puțină bunăvoinţă.

[...]

Nu-ti face griji, procedura de adeverire a existenţei lui este mult mai uşoară. Ceea ce necuratul detestă cel mai mult este să vorbim cu Dumnezeu. Încearcă să Îi vorbeşti lui Dumnezeu şi să vezi cum o să ți se arate!

– Adică, dacă iau și eu în mână un șirag de mătănii și în-cep să zic „Doamne, miluiește!”, o să-mi apară dintr-odată în față, zâmbitor, Beelzebul?, comentă Iorgos persiflant.

Pe chipul lui Teofil îşi făcu apariția un zâmbet care părea să sugereze că știa ceva ce colaboratorul său ignora.

Cel rău nu este vreun strigoi neastâmpărat. Este ima-terial, este gândul rău, coşmarul nocturn, gândul de hulă, este pricina actului păcătos, este neliniştea fără motiv, dez-nădejdea, disperarea. Prin lucrările acestea îşi mărturiseşte prezenţa în viața noastră. Nu o să-l vezi niciodată viu în fața ta, ci - deoarece poate să pătrundă în mintea ta și în visele tale - o să-l descoperi în spatele multor reacţii ale trupului tău. Fiindcă accepţi, presupun, că mintea este cea care pune în mişcare trupul! De câte ori nu te-ai gândit pe neașteptate la ceva rău, cu care însă nu erai de acord? De câte ori nu te-a mulțumit, fără să vrei, gândul la pedepsirea drastică a unui răufăcător, cu toate că, dacă ţi s-ar fi dat dreptul să aplici chiar tu acea pedeapsă, nu ai mai fi fost la fel de nemilos pe cât fuseseși anterior, la nivelul gândului. Sau poate că ți-a părut chiar rău atunci când a fost executat! De câte ori nu ai dorit femeia prietenului tău și nu ţi-ai închipuit clipe de desfrânare cu ea, dar ştii că niciodată nu ai putea să îl trădezi? Acest gând rău, pe care însă nu-l putem transforma în faptă, este amprenta celui rău. Fiindcă dovada existenței lui sunt doar faptele și dispoziția noastră.

[...]

Dovada deplină va veni atunci când te vei îndrepta spre Dumnezeu. Acum cel rău te consideră al lui si n-o să te predea „Duşmanului” său fără să opună rezistenţă. O să-ți provoace un război tainic. Începe să te adresezi lui Dumnezeu şi atunci ai să vezi câte lucruri ciudate or să ți se întâmple. Și eu voi fi aici ca să ți le semnalez şi să te în-drum. Fiindcă pentru întoarcerea ta la Dumnezeu trebuie să ai un bun îndrumător, un duhovnic, cum îl numim în Ortodoxie.

Și ca să arate că îl ajută practic, a băgat mâna în buzu-nar, a scos de acolo un şirag de mătănii și i l-a înmânat. Iorgos l-a luat ezitând, dar s-a sfiit să răspundă imediat. A cerut timp, şi Teofil i l-a acordat cu generozitate.

Îşi dădea seama că acceptarea existenței necuratului însemna în mod automat acceptarea existenţei lui Dum-nezeu. Şi asta era doar cea mai mică înfrângere. Avea să-i fie lezat însă egoismul. Dacă există cu adevărat, se putea încumeta să încheie socotelile cu ducă-se-pe-pustii? Ci-ne avea să-l mai ajute, atunci? Teofil, căruia abia i-au cres-cut tuleii? Sau Dumnezeu? Şi pe cine, pe el, necredin-ciosul şi scepticul, care I-a pus în seamă atâtea și atâtea? Bineînţeles, Teofil spusese odată că „dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu ne poate sta împotrivă. Dar asta este valabil pentru bunii creștini, nu pentru cei din tagma lui Iorgos.