Rezultate pentru „oamenii”

- Vorbeşti de parcă Dumnezeu ne face buni si noi ne stricăm pe parcurs. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, nu ne-ar fi dat sentimente precum ura şi mânia, sau foamea, sau dorinţa sexuală, ci doar iubire, bunătate și înfrânare. Dacă El le-a făcut pe toate, atunci tot El a făcut și răul! Aşadar nu suntem cu toții răi prin alegere, ci unii se nasc rãi. De unde știi aşadar că nu m-am născut și eu „întinat"?

-Dumnezeu nu a creat răul, prietene. Nici nu există sentimente bune și rele. Mânia ne-a dat-o ca să ne mâniem pentru nedreptate; ura, ca să disprețuim păcatul; dorința sexuală, ca să ne înmulțim; foamea, ca să ne amintim că trebuie să ne hrănim ca să trăim. Pe toate le-a creat cu un scop bun. Noi ne-am depărtat de El și am pierdut măsura, iar împreună cu măsura am uitat și folosirea lor potrivit scopului iniţial. Depinde de noi modul în care folosim sentimentele. Faptul că le folosim în interes propriu, în scopuri egoiste - e alegerea noastră! Este exact ca în pilda cu cuțitul: de tine depinde dacă o să-l folosești pentru a tăia pâine sau pentru a ucide pe cineva. Poți să zici că, dacă omori pe cineva, de vină este cel care a fabricat cuțitul? De aceea spun că ești om bun şi nu meriți „masca" pe care ți-ai pus-o. Așa că, frate, data viitoare când ai să vezi o „turmă" ca cea care ți-a produs azi starea de disconfort, să simți ca pe o onoare și o datorie să intri în mijlocul ei. Dar chiar și dacă ar fi o „turmă" care merge spre junghiere, să simți milă, ştiind care le e soarta, și nu dezgust. Fiindcă, vezi bine, nu toți oamenii și-au deschis ochii.

- În ce fel se poate scăpa de murdăria asta?, murmură Iorgos, simțind pentru întâia oară că prietenul său pur-tător de rasă era, poate, o frânghie pe care i-a aruncat-o Dumnezeu ca să-l salveze.

Dar ia zi-mi, Iorgos, cum e posibil ca trăind, după cum se recunoaște, în epoca cu cel mai mult confort și abundenţă de bunuri - oamenii să se gândească cu nostalgie la timpurile dinainte? Cum e posibil să viseze la epoci în care oamenii se confruntau cu foamete, războaie, greutăți și suferinţă?

lorgos s-a scărpinat încurcat în cap. Era adevărat ce spu-nea călugărul, dar nu se gândise niciodată din ce cauză.

Stiu și eu? Poate fiindcă epoca noastră este una de tranziţie. De la măgarul cu care lucram ogorul am ajuns în câţiva ani pe lună! Omul s-a zăpăcit și se gândeşte cu nostalgie la vremurile în care toate erau simple şi familiare. Din pricina confuziei și-a pierdut busola și de asta s-a el și închis în el se simte singur. Ii lipsesc vecinii şi cartierele cum erau ele înainte, când toti oamenii erau ca o mare familie.

Teofil a zâmbit cu amărăciune.

- Deci, totul este pentru tine o problemă de adapta-re! Adică, îndată ce omul se acomodează la noile vremuri, va fi fericit? Nu cumva ceea ce îi lipsește omului de astăzi nu este ușurința de adaptare, ci credinţa pe care o avea în Dumnezeu, pe care acum a înlocuit-o cu credința în apa-ratură şi în psihanaliști? Nu cumva și-a pierdut nădejdea și visează la vremurile când, oricât ar fi suferit, avea nă-dejde în Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu nu este numai speranţă, ci și iubire. Și atâta timp cât iubeşti, nimeni nu îți este străin și niciodată nu te simți singur. Avându-L pe Dumnezeu alături, refaci vechiul cartier, unde există oa-meni care cred în Dumnezeu, oricât de necunoscuți ți-ar fi. Cred că ai trăit experiența asta în vara aceasta, când ți-ai făcut prieteni pe platou.

- Să revenim însă în prezent, ca să vedem lucrurile bu-ne pe care nu le-ai văzut și pe care trebuie să le recunoști. De ce treci cu vederea sutele de aşezăminte sociale ale Bi-sericii? Cămine de bătrâni, creșe, orfelinate, școli, tabere, instituţii pentru femei abuzate, mame singure, burse de studii, spitale, case pentru cei fără adăpost... De ce nu te gândești la miile de cantine și la toți cei pe care îi sprijină și îi îmbracă Biserica? De ce nu îți îndrepţi privirea asupra celor deznădăjduiți, pe care i-a oprit de la sinucidere, la embrionii pe care i-a salvat de la avortare, la cuplurile cărora le-a salvat căsnicia sau la tinerii pe care i-a îndepărtat de droguri? Ştii câte persoane fără adăpost găsesc refugiu chiar în acest moment, când noi vorbim, aici, în Sfântul Munte? Ştii câte familii cu mulți copii primesc zilnic cecuri sau locuinţe gratuite? Dar principiul nostru este: „Să nu știe dreapta ta ce face stânga!", de aceea nu sunt da-te publicității toate acestea. Sunt de acord că Biserica are multe imobile, dar de ce nu îi recunoști și lucrarea socială? În final, și oamenii se simt în siguranță dacă Biserica prosperă, ştiind că întotdeauna le va fi alături în momente dificile.

Problema pe care o au oamenii nu este că țintesc prea sus și eșuează, ci că țintesc prea jos și reușesc

Noi ne rugăm pentru voi și pentru toți oamenii, așa cum ne-a învățat Hristos, Mântuitorul nostru, care ne-a poruncit să-i iubim chiar și pe dușmanii noștri.

Nu se poate pocăi cineva, fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăţia, fără retragere; şi nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui pînă ce se află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei. De aceea, cei ce şi-au făcut o grijă din a se pocăi de greşalele lor, a se curaţi de patimi şi a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui — care este capătul de drum şi ţinta celor ce petrec după Dumnezeu, şi arvuna, ca să zic aşa, a moştenirii veşnice a lui Dumnezeu — urmăresc cu toată sîrguinţa liniştirea şi socotesc drept lucrul cel mai folositor să se retragă şi să ocolească pe oameni, cu toată simţirea sufletului, începutul lor în viaţa de liniştire este plînsul, ocărîrea şi dispreţuirea de sine, pentru care, spre a le face în chip cît mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare, înfrînarea şi osteneala trupească, al căror sfîrşit deobşte este rîul de lacrimi ce porneşte din ochii celor ce cugetă cele smerite întru frîngerea inimii. Căci precum în cei ce tind spre curăţie şi o dobândesc prin fapte, sfîrşitul este pacea din partea gîndurilor, aşa în aceia sfîrşitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

În Orient, oamenilor le lipseşte adesea simțul umorului; de aceea sunt, de cele mai multe ori, mândri, înclinați spre dramatizare. Mă întristează oamenii lipsiți de simțul umorului, care se agită şi se supără foarte uşor. Dacă trebuie să fim "asemenea copiilor", ne este imposibil fără a râde. Dar şi râsul s-a devalorizat şi poate fi demonic. Cât priveşte „idolii", râsul este folositor, deoarece ne permite să-i vedem în perspectivă.

„Principiile sunt, pentru oameni, un substitut al lui Dumnezeu...". Principiul este un cuvânt încă şi mai limitat decât „Religia". (din recenzia cărții Theological ABC a lui Frederich Buecher, apărută în ,New York Times"). „Religia", cât de multe lucruri poate însemna ea. M-am gândit la aceasta în legătură cu N - o femeie simplă, de vârstă mijlocie, pe care o întâlnesc odată la două, trei săptămâni, în calitate de „părinte spiritual". Vrea să aibă o viață duhovnicească, dar, Doamne, câtă concentrare pe sine, pe felul cum toți apropriații ei – fiul, soțul, vecinii, totul – stau în calea eforturilor ei, câtă orbire la tot ce o înconjoară! Ce atrage la religie pe un astfel de om? Sau, mai bine zis, ce fel de compensare încearcă să găsească?

Înfruntarea păcatelor „Trebuie să înțelegem...!" Ajungem la un moment dat în viață când ne dăm seama că nu este nimic de înțeles, că toate complicațiile sunt imaginate și că totul este un fel de ceață pe care o folosim, pentru a ne acoperi păcatele și pentru a nu fi obligați să le înfruntăm.

Problemele de conștiință ale tinerilor de azi sunt adeseori niște fleacuri. Există două surse ale păcatului: trupul și mândria.

Iar oamenii încearcă adesea să le acopere cu tot felul de complicații pentru a părea dificile și profunde („are multe probleme..."). Şi găsesc cu uşurință un îndrumător spiritual pregătit să le soluționeze problemele, îndeosebi prin discuții interminabile. Adevărul este mult mai simplu: trup şi mândrie. Acestea sunt cheia problemelor şi a dificultăților, rădăcina discuțiilor interminabile, a spovedaniilor monotone, a introspecției si a îngăduinței față de sine. Creştinismul nu este „eficace", nu sună bine. Insuficiența şi falsitatea îndrumării pastorale, a "terapiei" religioase este, adeseori, la fel de falsă precum refuzul de a înfrunta păcatul. Adevărata credință constă în dobândirea virtuții simplității – veselă, plină de viață și eliberatoare. „Dificultățile", „complicațiile" şi „problemele" sunt alibiuri triviale ale omului egocentric îndrăgostit de propria-i imagine: un om agitat si complex.

Este evident faptul că în creştinism „Sfânta Scriptură" are o importanță vitală. Hristos nu a scris. Iar tot ce s-a scris (Biblia, spre exemplu) reprezintă consemnarea „experienței"; nu a experienței individuale, ci a experienței supra-individuale, chiar cosmice, eccleziale și eshatologice. Se greşeşte adesea crezându-se că educația se face la nivel ideologic. Nu! Educația este întotdeauna o împărtăşire a experienței. Cât de jalnic, cât de sec şi cât de banal este jocul mediului academic şi al notelor de subsol. Oamenii nu sunt convinşi de raționamente.

In smerenie, oamenii îşi văd nevrednicia şi defectele, iar smerenia este cea mai divină însuşire. Ajungem smeriți, nu pentru că ne vedem pe noi înşine (într-un fel sau altul, aceasta conduce la mândrie, pentru că falsa smerenie este doar un alt aspect al mândriei, poate cel mai greu de depăşit), ci numai dacă Îl vedem Dumnezeu şi smerenia Lui.