Rezultate pentru „mulţumi”

Aceasta este cea mai mare reușită a Satanei, să fie considerat inexistent, imaginar, inventat! Și totuși existenţa lui nu este greu de demonstrat. Pot să îți fac demonstraţia aceasta oricând vrei, e de ajuns să arăți doar puțină bunăvoinţă.

[...]

Nu-ti face griji, procedura de adeverire a existenţei lui este mult mai uşoară. Ceea ce necuratul detestă cel mai mult este să vorbim cu Dumnezeu. Încearcă să Îi vorbeşti lui Dumnezeu şi să vezi cum o să ți se arate!

– Adică, dacă iau și eu în mână un șirag de mătănii și în-cep să zic „Doamne, miluiește!”, o să-mi apară dintr-odată în față, zâmbitor, Beelzebul?, comentă Iorgos persiflant.

Pe chipul lui Teofil îşi făcu apariția un zâmbet care părea să sugereze că știa ceva ce colaboratorul său ignora.

Cel rău nu este vreun strigoi neastâmpărat. Este ima-terial, este gândul rău, coşmarul nocturn, gândul de hulă, este pricina actului păcătos, este neliniştea fără motiv, dez-nădejdea, disperarea. Prin lucrările acestea îşi mărturiseşte prezenţa în viața noastră. Nu o să-l vezi niciodată viu în fața ta, ci - deoarece poate să pătrundă în mintea ta și în visele tale - o să-l descoperi în spatele multor reacţii ale trupului tău. Fiindcă accepţi, presupun, că mintea este cea care pune în mişcare trupul! De câte ori nu te-ai gândit pe neașteptate la ceva rău, cu care însă nu erai de acord? De câte ori nu te-a mulțumit, fără să vrei, gândul la pedepsirea drastică a unui răufăcător, cu toate că, dacă ţi s-ar fi dat dreptul să aplici chiar tu acea pedeapsă, nu ai mai fi fost la fel de nemilos pe cât fuseseși anterior, la nivelul gândului. Sau poate că ți-a părut chiar rău atunci când a fost executat! De câte ori nu ai dorit femeia prietenului tău și nu ţi-ai închipuit clipe de desfrânare cu ea, dar ştii că niciodată nu ai putea să îl trădezi? Acest gând rău, pe care însă nu-l putem transforma în faptă, este amprenta celui rău. Fiindcă dovada existenței lui sunt doar faptele și dispoziția noastră.

[...]

Dovada deplină va veni atunci când te vei îndrepta spre Dumnezeu. Acum cel rău te consideră al lui si n-o să te predea „Duşmanului” său fără să opună rezistenţă. O să-ți provoace un război tainic. Începe să te adresezi lui Dumnezeu şi atunci ai să vezi câte lucruri ciudate or să ți se întâmple. Și eu voi fi aici ca să ți le semnalez şi să te în-drum. Fiindcă pentru întoarcerea ta la Dumnezeu trebuie să ai un bun îndrumător, un duhovnic, cum îl numim în Ortodoxie.

Și ca să arate că îl ajută practic, a băgat mâna în buzu-nar, a scos de acolo un şirag de mătănii și i l-a înmânat. Iorgos l-a luat ezitând, dar s-a sfiit să răspundă imediat. A cerut timp, şi Teofil i l-a acordat cu generozitate.

Îşi dădea seama că acceptarea existenței necuratului însemna în mod automat acceptarea existenţei lui Dum-nezeu. Şi asta era doar cea mai mică înfrângere. Avea să-i fie lezat însă egoismul. Dacă există cu adevărat, se putea încumeta să încheie socotelile cu ducă-se-pe-pustii? Ci-ne avea să-l mai ajute, atunci? Teofil, căruia abia i-au cres-cut tuleii? Sau Dumnezeu? Şi pe cine, pe el, necredin-ciosul şi scepticul, care I-a pus în seamă atâtea și atâtea? Bineînţeles, Teofil spusese odată că „dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu ne poate sta împotrivă. Dar asta este valabil pentru bunii creștini, nu pentru cei din tagma lui Iorgos.

Așa s-a întâmplat odată când Iorgos nu a mai suportat să audă cum ateii erau numiți „bolnavi duhovniceşte" și a reacționat zicând:

- Nu înţeleg uşurinţa cu care e numit cineva „bolnav duhovniceşte". Adică noi, cei care nu credem, ce suntem? Legume duhovniceşti? Poți să-mi explici lucrul ăsta?

- E foarte simplu! Dacă auzi cuvintele dumnezeieşti cu desfătare și mulțumire, ești sănătos duhovniceşte. Da-că nu, eşti bolnav! Ca cineva căruia i se dau cele mai bune mâncăruri, dar nu are poftă de mâncare fiindcă este bolnav trupeşte.

Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării.

Învrednicindu-mă, eu ticălosul, după har, de multe şi mari daruri de la Dumnezeu şi nefăcînd niciodată vreun bine, m-am temut ca nu cumva din lene şi nepăsare să uit de aceste aşa de mari daruri şi binefaceri ale lui Dumnezeu şi de greşelile mele şi să nu-mi arăt recunoştinţa şi mulţumirea faţă de Binefăcătorul. De aceea, am scris această lucrare de aducere-aminte spre mustrarea ticălosului meu suflet. Şi toate scrierile, vieţile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi care le-am întîlnit, le-am însemnat cu numele, ca să-mi fie spre amintirea cuvintelor lor, fie măcar în parte, dat fiind că nu am nici o carte a mea, nici n-am avut, ci le-am primit de la iubitorii de Hristos, ca şi toate cele de trebuinţă trupului, pentru dragostea lui Dumnezeu.

Nici un creştin care crede drept în Dumnezeu nu trebue să fie fără grijă, ci să aştepte totdeauna ispita, ca atunci când va veni să nu se mire şi să nu se tulbure, ci să rabde cu mulţumire osteneala necazului şi să înţeleagă ceea ce zice, cântând cu Proorocul: "Cearcă-mă Doamne şi mă ispiteşte". Căci nu a zis: "Certarea ta m'a răpus, ci m'a îndreptat până la sfârşit".

Dacă nu ne este dat să simțim toate acestea, ce pot însemna cuvintele: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție iți mulțumim..."? Aceasta este esența religiei, iar lipsa ei este începutul necredinței. Cine a inventat ideea că religia constituie soluționarea problemelor? Religia este întotdeauna un transfer într-o altă dimensiune, într-un alt nivel, şi, din această cauză, ea reprezintă anihilarea problemelor, nu soluționarea lor. Problemele vin şi de la diavol, care a umplut religia cu nelinişte şi vulgaritate. Astfel, religia a devenit o problemă în lumea modernă.

Când vor fugi de grabă dela noi vreunele din gândurile necurate, să căutăm pricina pentru care s'a întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de găsit materia, sau pentru nepătimirea noastră, n'a putut vrăjmaşul nimic împotriva noastră? De pildă dacă unui pustnic i-ar veni în minte gândul că i s'a încredinţat ocârmuirea duhovnicească a primei cetăţi, de sigur că nu va zăbovi la închipuirea aceasta; şi pricina se cunoaşte uşor din cele spuse mai înainte. Dar dacă unuia i-ar veni acest gând în legătură cu oricare cetate s'ar nimeri, şi ar cugeta la fel, acela fericit este că a ajuns nepătimirea. Asemenea şi în privinţa altor gânduri se va afla pricina cercetându-se în acelaşi chip. Acestea trebue să le ştim pentru râvna şi puterea noastră, ca să vedem dacă am trecut Iordanul şi ne-am apropiat de verdeaţă, sau încă petrecem în pustie, loviţi de cei de alte neamuri. De pildă foarte multe feţe mi se pare că are dracul iubirii de argint şi e foarte dibaciu în puterea de-a amăgi. Astfel când e strâmtorat de desăvârşita lepădare de sine, îndată face pe purtătorul de grijă şi iubitorul de săraci. Primeşte bucuros pe străinii cari nu-s încă de faţă, celor lipsiţi le trimite ajutor, cercetează închisorile oraşului şi răscumpără sclavii; arată alipire femeilor bogate, îi face îndatoraţi pe cei cărora le merge bine, sfătueşte pe alţii să se Iapede de punga lor largă. Şi astfel amăgind sufletul, pe încetul îl învălue în gândurile iubirii de argint şi-l dă pe mâna dracului slavei deşarte. Iar acesta aduce înainte mulţimea celor ce slăvesc pe Domnul pentru aceste purtări de grijă şi pune pe unii să vorbească întreolaltă câte puţin despre preoţie, prevestind moartea preotului de acum şi iscodind nenumărate chipuri ca să nu scape. Şi aşa biata minte, învăluită într'aceste gânduri, se. luptă cu înverşunare cu aceia dintre oameni cari nu l-au primit, iar celor ce l-au primit le face daruri şi-i primeşte cu recunoştinţă. Pe cei ce se împotrivesc, îi dă pe mâna judecătorilor şi unelteşte ca să fie scoşi din hotarele cetăţii. Aflându-se apoi aceste gânduri înlăuntrul său şi învârtindu-se în minte, îndată-se înfăţjşează dracul mândriei, nălucind străluciri necontenite şi draci înaripaţi în văzduhul chiliei, ca până la urmă să scoată pe om din minţi. Noi însă, dorind pierzarea astorfel de gânduri, să trăim cu mulţumire în sărăcie. „Căci e vădit că nimic n'am adus în lume şi nimic nu putem duce din ea. Având hrană şi îmbrăcăminte, să ne îndestulăm cu ele*, aducându-ne aminte de Sf. Pavel, care zice că „rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint".

Postul să-ţi fie cu toată puterea, ca înaintea Domnului. El curăţeşte păcatele şi fărădelegile tale; face sufletul cuviincios, sfinţeşte cugetarea, alungă dracii şi apropie de Dumnezeu. Iar dacă ai mâncat odată într'o zi, a doua oară să nu pofteşti, ca să nu te faci risipitor şi să-ţi turburi cugetul. In felul acesta poţi avea cu ce să împlineşti porunca binefacerii şi poţi să omori patimile trupului. Iar dacă s'ar face întâlnire de fraţi şi ai fi silit să mănânci şi a doua şi a treia oară, să nu te temi, nici să te întristezi, ci mai bine bucură-te, mulţumind lui Dumnezeu că, făcându-te supus trebuinţei şi mâncând de două şi de trei ori, ai împlinit legea dragostei şi că pe însuşi Dumnezeu îl vei avea orânduitor al vieţii tale. Dacă uneori trupul e bolnav şi trebue să mănânci şi de două, de trei şi de mai multe ori, să nu fie întristat cugetul tău. Căci ostenelile trupeşti nu trebue să fie ţinute şi în timpuri de boală şi de slăbiciune, ci trebuesc lăsate atunci mai slobod în anumite privinţe, ca să se întărească trupul din nou spre aceleaşi osteneli ale vieţuirii. Iar în privinţa înfrânării dela anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeescul cuvânt ca să nu mâncăm ceva, ci a zis: „Iată am dat vouă toate, ca pe legumele ierburilor", „mâncaţi-le nimic cercetând") şi: „Nu cele ce intră în gură spurcă pe om". Deci înfrânarea dela anumite bucate, e lucru ce rămâne la alegerea ta, ca o osteneală a sufletului.

Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face tresvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu, Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecii vecilor. Amin.

Cele muritoare sunt nemulţumite de ele înşile, ştiind de mai înainte de moartea care vine. Nemurirea îi vine sufletului cuvios din bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără minte din răutatea lui.