Rezultate pentru „mers”

Trebue să-ţi curăţeşti cu desăvârşire mintea prin liniştire şi să-i dai o lucrare duhovnicească neîntreruptă. Căci precum ochiul pătrunde în cele supuse simţurilor şi se minunează de vedere, aşa şi mintea curată pătrunde în cele inteligibile şi e răpită de vederea duhovnicească de care nu mai poate fi desfăcută. Şi cu cât se goleşte mai mult prin linişte de patimi şi se curăţeşte, cu atât se învredniceşte mai mult de cunoştinţă. Iar desăvârşită este mintea atunci, când calcă peste cunoştinţa fiinţială şi se uneşte cu Dumnezeu. Căci având demnitatea împărătească, nu mai sufere să fie săracă, nici nu mai e ispitită de poftele de jos, chiar de i-ai oferi toate împărăţiile.

Deci dacă vrei să ajungi la toate aceste virtuţii, fii fără grijă dinspre orice om, fugi de lume şi umblă cu râvnă pe calea Sfinţilor, ţineţi înfăţişarea neîngrijită, haina pătată şi smerită, purtarea simplă, cuvântul fără meşteşug, mersul fără slavă deşartă, glasul netocmit, vieţueşte în sărăcie, lasă-te dispreţuit de toţi, iar mai presus de toate păzeşte-ţi mintea, grijeşte de trezvie, stărueşte în toate strâmtorările şi păstrează toate bunătăţile pe cari le ai neştirbite, şi ia aminte la tine cu deamănuntul, ca să nu primeşti niciuna din plăcerile ce vor să intre. Căci patimile sufletului se potolesc prin liniştire; iar întărîtate şi mâniate se sălbătăcesc şi mai tare şi-i silesc pe cei ce le au să păcătuiască şi mai mult, precum rănile trupurilor, sgâriate şi descojite, se fac anevoe de tămăduit.

Cuvântul fără rost încă poate despărţi mintea de pomenirea lui Dumnezeu, dracii silind-o la aceasta, iar simţurile ascultând de ei. Numai lupta şi frica mare pot păzi sufletul. Deci trebue să te desparţi de toată lumea şi să rupi sufletul de afecţiunea faţă de trup, şi să te faci fără oraş, fără casă, fără lucruri de ale tale, neiubitor de argint, lipsit de avere, neumblător după câştig şi după schimburi, nepriceput în lucruri omeneşti, smerit la cugetare, împreună pătimitor, bun, blând, liniştit, gata să primeşti în inimă întipăririle venite din cunoştinţa dumnezeească. Căci nici în ceară nu se poate scrie, dacă nu sau netezit mai'nainte trăsăturile, aflate în ea. Acestea ne învaţă marele Vasile.

Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Căci singurul cunoscător al inimii este Cel ce ştie mintea oamenilor şi a zidit inimile lor pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din mişcările inimii, pe baza cuvântului rostit şi a mişcărilor văzute ale trupului. Vrând eu să le arăt acestea lămurit, m'a oprit Sfântul Preot, spunând că e nevrednic lucru să se

răspândească acestea şi să le aduc la urechile celor întinaţi. Căci, zice, şi cel ce ajută pe uneltitor este vinovat după lege. Dar că din astfel de simboale cunosc cele ascunse în inima noastră, şi din acestea iau prilejuri împotriva noastră, am arătat-o adeseori, respingând pe unii cari grăiau cele ce nu trebue, nepurtându-ne cu dragoste faţă de ei. De aceea am şi căzut în puterea dracului ţinerii de minte a răului şi îndată am primit gânduri rele împotriva lor, pe cari le cunoscusem mai înainte că au venit asupra noastră. Pentru aceea pe drept ne mustră Duhul Sfânt: „Şezând ai vorbit împotiva fratelui, şi împotriva fiului maicii tale ai adus sminteală" şi ai deschis uşa gândurilor cari ţin minte răul şi ţi-ai tulburat mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ţi pururea faţa vrăjmaşului tău şi având-o pe ea drept Dumnezeu. Căci ceea ce vede mintea rugându-se, aceea e şi potrivit de a spune că îi este Dumnezeu. Deci să fugim, iubiţilor, de boala defăimării, neamintindu-ne de nimeni cu gând rău; şi să nu ne întunecăm privirea la amintirea aproapelui, căci toate înfăţişările pe care le luăm le iscodesc dracii şi nimic nu lasă necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici şederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le mişcă, toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva noastră, ca să înşele în vremea rugăciunii mintea smerită şi să stingă lumina ei fericită. Vezi ce zice şi sfântul Pavel către Tit: „Dovedeşte în învăţătură, cuvânt sănătos, nestricat şi fără vină, pentru ca împotrivitorul să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi". Iar fericitul David se roagă zicând: „Mântueşte-mă pe mine de clevetirea oamenilor", numind şi pe draci „oameni" pentru firea lor raţională. Dar şi Mântuitorul în Evanghelii a numit pe cel ce samănă în noi neghina păcatului, „om vrăjmaş". Fie ca să ne izbăvim de el, cu harul lui Hristos şi al Dumnezeului nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor. Amin.

Odată, un mirean am mers cu fiul său la avva Sisoe, pe Muntele avvei Antonie, dar pe drum s-a întâmplat că fiul a murit. Tatăl nu s-a tulburat, ci l-a luat în brațe și l-a dus, cu credință, la bătrân, căzând amândoi la pământ, ca și cum ar fi fost închinăciune, ca să fie binecuvântați. După aceea tatăl s-a sculat, la lăsat pe fiul la picioarele bătrânului și a ieșit afară.

Bătrânul, crezând că i se închina, îi zice: Ridică-te și du-te afară, căci nu știa că e mort. Copilul s-a ridicat îndată și-a ieșit. Văzându-l, tatăl său a înlemnit, apoi a intrat și s-a prosternat înaintea bătrânului spunându-i toată povestea. Dar bătrânul s-a întristat, căci nu voise să facă minunea. Atunci ucenicul său i-a cerut mireanului să nu mai povestească nimănui până la săvârșirea din viață a bătrânului.

Avva Pistos a povestit: Șapte anahoreți ne-am dus la avva Sisoe, care locuia la Clisma, și l-am rugat să ne spună un cuvânt. El ne-a zis: Iertați-mă, eu sunt un om simplu. Am mers însă la avva Or și la avva Athre. Avva Or era bolnav de 18 ani. M-am închinat înaintea lor și am rugat să-mi spună un cuvânt. Avva Or mi-a zis: Ce să-ți spun eu ție? Du-te și fă ce să vezi. Dumnezeu este al celui râvnitor, care se jertfește în toate. Avva Or și avva Athre nu erau din aceeași regiune, dar s-au împăcat de minune până la ieșirea din trup. Avva Athre era foarte ascultător, iar avva Or, din cale afară de smerit. Am petrecut câteva zile cu ei, ca să-i iscodesc, și am văzut o minune pe care a făcut-o avva Athre.

Cineva i-a adus puțin pește și avva Athre a vrut să-l pregătească bătrânului. A luat cuțitul ca să-l curețe, dar tocmai atunci l-a strigat avva Or. El a lăsat cuțitul în pește și n-a mai curățit, iar eu am rămas uimit de marea lui ascultare, fiindcă n-a spus: Mai așteaptă un pic, până curăț peștele. L-am întrebat: Cum ai dobândit o asemenea ascultare? El mi-a zis: Nu eu sunt ascultător, ci bătrânul. Apoi m-a luat și mi-a zis: Vino să-i vezi ascultarea. A fript peștele, arzându-l anume, și i l-a adus bătrânului. Acesta a mâncat fără să zică nimic. Și când l-a întrebat: E bun peștele, avva?, el a răspuns: Foarte bun. Apoi a adus și puțin gătit cum trebuie, zicându-i: Pe acesta l-am ars, avva, iar bătrânul a răspuns: Da, l-ai ars un pic. Atunci avva Athre mi-a zis: Vezi cât de ascultător este?

Am plecat de la ei străduindu-mă din răsputeri să fac ce-am văzut. Acestea le-a povestit fraților avva Sisoe. Unul dintre noi l-a rugat: Fii bun, spune-ne și tu un cuvânt. El a zis: Cine se ține nebăgat în seamă împlinește toată Scriptura. Altul dintre noi l-a întrebat: Ce este înstrăinarea, părinte? El a zis: Taci și spune oriunde te duci: Nu este treaba mea. Aceasta este înstrăinarea.

Avva Daniel Faranitul a povestit: "Părintele nostru, avva Arsenie, a spus despre un sketiot că era un mare ascet practic, dar simplu în credință. Se clătina din pricina ignoranței sale, căci îndrăznea să spună că pâinea cu care ne împărtășim nu este trupul lui Hristos în mod real, ci în mod figurat. Doi bătrâni l-au auzit și, cunoscând cât de mare este în viața ascetică, au socotit că spusele lui veneau din nerăutate și prostie.

S-au dus la el și i-au zis: "Avva, uite ce vorbă lipsită de credință am auzit din gura cuiva. Zice că pâinea cu care ne împărtășim nu este trupul lui Hristos în mod real, ci în mod figurat". Bătrânul răspunde: "Eu am spus asta!".

Atunci ei îl roagă: "Avva, cum poți să spui așa ceva? Vezi mai degrabă cum ne-a transmis învățătura Biserica sobornicească. [...] Bătrânul a răspuns: "Până nu mă încredințez pe viu, nu sunt convins". Atunci ei i-au propus: "Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna și cred că Dumnezeu ne va dezvălui taina". Bătrânul a primit cu bucurie și s-a rugat lui Dumnezeu zicând: "Doamne, Tu știi că nu sunt necredincios din răutate; ca să nu greșesc din neștiință, descoperă-mi [taina aceasta], Iisuse Hristoase!"

Ceilalți doi bătrâni s-au dus, și ei, în chiliile lor și s-au rugat lui Dumnezeu zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, dezvăluie bătrânului taina aceasta, și să creadă și să nu se piardă osteneala sa". Dumnezeu i-a ascultat pe toți. Când s-a împlinit săptămâna, duminica au mers la biserică și s-au așezat tustrei pe rogojină și, cu bătrânul în mijloc. Atunci ochii lor s-au deschis, și când pâinea a fost pusă pe sfânta masă, numai lor li s-a arătat ca un prunc. Iar când preotul a întins mâna, ca să frângă pâinea, iată, un înger al Domnului a coborât din cer cu o sabie, a jertfit pruncul și a golit sângele Lui în potir. Cum preotul a frânt pâinea în mici bucăți, și îngerul a tăiat mici bucăți din prunc și când s-au apropiat să mănânce din cele sfinte, doar bătrânului i s-a dat o bucățică de carne în sânge. Atunci s-a înspăimântat și a strigat: "Cred, Doamne, că pâinea este trupul Tău și potirul, sângele Tău". Îndată, carnea din mână lui s-a făcut pâine, după taină, și s-a împărtășit mulțumind lui Dumnezeu. Atunci bătrânii îi zic: "Dumnezeu știe că firea omenească nu poate gusta carne și de aceea s-a prefăcut iî pâine, iar sângele în vin, pentru cei care-L primesc cu credință".

Apoi I-au mulțumit Lui Dumnezeu pentru că n-a îngăduit să se irosească ostenelile bătrânului și s-au dus tustrei, cu bucurie, la chiliile lor.