Rezultate pentru „crede”

Îţi admir talentul retoric. Continuă, eşti foarte clar

- Ce vrei, măi, călugăre?, zise lorgos deranjat de ironia lipsită de eleganță a lui Teofil. Mă întrebi pe mine ce e în mintea fiecăruia? Mie nu-mi place să văd popi, eu de asta nu merg la biserică; și ca mine sunt mulți. Altul zice că are o zi liberă, duminica, în care poate să doarmă în tihnă; al-tul merge la vânătoare sau la pescuit; altul nu merge fiind-că nu are haine bune; altul, fiindcă are hemoroizi; altul, pentru eu știu ce alt motiv! Eu să știu?

Bine, nu te alarma acum!, se grăbi Teofil să îl liniş-tească, cu părere de rău că îi provocase reacţia aceasta. Iar-tă-mă pentru sarcasm!

Eşti iertat. Păi ce mai vrei să afli acum, cât împart cunoştinţe pe gratis?

Doar o întrebare mai am.

Hai, zi, să vedem câtă înţelepciune ai să mai aduni astăzi!

Dacă pe cei obosiți, la care te refereai, sau pe vână-torul, sau pescarul amator i-ar chema la masă, acasă la ea, duminică dimineața, o persoană importantă, să zicem pri-marul, sau - să exagerăm puțin - prim-ministrul, crezi că s-ar duce?

- Ar alerga! Chiar dacă nu l-au votat!

Cred că ar simți că li se face și o mare cinste!

Sigur! Ar povesti asta și nepoților! Ca atunci când dau mâna în piața publică cu câte un candidat la funcția de deputat și nu se spală pe mâini o săptămână! Darămite într-un asemenea caz!

Cred că la fel ai proceda și tu, chiar dacă nu l-ai vota, și nu mă refer la gestul salutului, ci la acceptarea invitaţiei.

- M-aş gândi mult înainte de a accepta, fiindcă nu-mi plac lucrurile oficiale și formalităţile, dar bănuiesc că, în final, m-aş duce din politeţe. Acum, că mă gândesc la asta, cred că majoritatea tot din politețe s-ar duce.

Teofil ridică vocea şi privirea îi ardea:

- Şi atunci de ce, măi, binecuvântatule, să nu se ducă cineva duminica la biserică, când îl cheamă la cină Însuşi Dumnezeu, iar în meniu este chiar Trupul şi Sângele Lui? Cinsteşti un primar şi Îl scuipi în faţă pe Creatorul tău? Pe Împăratul tuturor? Unde e politeţea pe care o invocai?

Teofil se așeză în fața prietenului său jenat, care încer-ca în zadar să găsească ceva putred în nedumerirea călugă-rului, îl prinse de umeri, îl privi drept în ochi şi îl întrebă cu blândeţe:

Zici că nu mai crezi. Atunci de ce nu te dezici de Botez? De ce continui să te preocupi de Hristos dacă nu mai crezi în El și ai devenit un acuzator al credinţei? De ce nu-L ignori pur și simplu și nu îți vezi de drum? Nu e de ajuns doar să-L prețuiești ca pe un om bun! Trebuie să crezi în El! Te-ai căsători vreodată cu o femeie pe care o iubeşti, dar în care nu ai încredere?

În primul rând, trebuie să cădem de acord asupra faptului că acceptarea caracterului tainic al unor lucrări făcute prin puterea lui Dumnezeu în aceste slujbe şi transformarea condițiilor materiale şi duhovniceşti după o anumită Taină țin de credinţă, nu de demonstrație. Fiecare Taină este în fond activarea voinței omului de a se face părtaş harului dumnezeiesc. În cele din urmă, Tainele sunt responsabile de surparea necurmată a puterilor demonice, înfăptuită în viața trupului Bisericii, pentru tămăduire, creştere duhovnicească şi biruinţă asupra acestor puteri.

Din păcate, și aceste lucruri fac parte tot dintre cazurile legate de credinţă. Nu ar avea sens să-ți analizez fiecare Taină atâta vreme cât credința ta este „în stare de hipnoză”. Pot să-ți vorbesc însă de zeci de situații în care oameni care aveau îndoieli, ca și tine, au simțit că mestecă carne după ce au primit Sfânta Împărtăşanie și s-au convins; dar chiar și așa, tot ai avea nevoie de credinţă, ca să poți crede cuvântul lor.

- De ce?

- Fiindcă prima treaptă este cunoașterea de sine. Să-ți simți starea de păcătoșenie. Aceasta presupune să te cerți și să judeci fără cruțare persoana care-ți este cea mai dragă, cea pe care ai aşezat-o pe cel mai înalt soclu. Pe tine însuți! Dacă nu realizezi că miroși urât sau, ca să formulez ideea așa cum îți place, dacă nu te apropii cu nasul de propria-ți subțioară să simți că leşini de duhoare, cum vei ajunge să vrei să faci baie?

Mi-am adus aminte acum, zise Iorgos mai relaxat, cu un aer visător, de mama, care, atunci când eram copii mici golani în toată regula, ne chema în casă ca să ne spălăm. „Veniți, măi, să faceți baie! Nu vedeți ce e pe voi?!", striga, iar noi, care ne jucam pe maidan şi eram toți plini de noroi și transpirați, văzându-ne unul pe celălalt în aceeași situație, nu realizam cât de murdari eram. Îmi aduc aminte că odată am preferat să fac pe mine ca să nu îmi las echipa de fotbal cu un jucător mai puțin. Doar când, seara târziu, ieşeam din cadă și vedeam că apa fierbinte cu săpun avea o culoare negricioasă, abia atunci o credeam pe mama, că suntem murdari.

Dacă nu putem să evităm impulsul sau gândul, care, într-un fel sau altul, vine și trece de zidurile cetății, adică pătrunde în mintea noastră, atunci să ne străduim să nu îl întreţinem. Ce vreau să zic prin asta? Să nu îl acceptăm, să nu îl primim. Să-l ignorăm, ca și cum ar fi cineva anti-patic. Iar dacă nici asta nu putem face, atunci să-i dăm un șut ca să plece înainte de a se „întovărăși” cu imaginația noastră. Ei bine, cea mai bună lovitură este invocarea nu-melui lui Iisus.

Îţi aduci aminte de cartea pe care ți-am dat-o, despre omul acela care căuta o cale de a se ruga permanent, până și în timpul somnului? Ştii de ce rugăciunea aceasta, „Doam-ne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!", se numeşte rugăciunea inimii? Fiindcă, în final, în starea de desăvârşire, credinciosul ajunge să o rostească cu fiecare bă-taie a inimii. Acum aceste lucruri îți pot părea ca de pe altă lume, dar, crede-mă, sunt singura cale de a ajunge la sfinţenie în zilele noastre, când nu există martirii și persecuții.

Sigur, o să-mi spui – și pe bună dreptate –, „eu nu vreau să mă sfinţesc, vreau doar să pot să-mi liniștesc trupul".

Dar problema este că doar dacă te sfințești vei putea să biruieşti! Ce înseamnă a te sfinți? Duhul biruieşte trupul, şi sufletul se eliberează. Sufletul liber aleargă să îl afle pe Creatorul lui. De aceea ne luptăm noi, monahii, cu toate acestea. De aceea postim, de aceea priveghem, de aceea ne lipsim de plăceri și de tot ceea ce mulțumește trupul.

Când satana vede toate acestea, când vede că un om priveşte spre Dumnezeu, turbează și, fiindcă este duh și poate comunica cu noi doar prin intermediul duhului, fa-ce singurul lucru posibil pentru el. Care este acesta? Să pătrundă în cugetul nostru și să ne asalteze cu gânduri.

Cu gândul lăcomiei și al foamei atunci când postim, cu gândul desfrânării atunci când trăim în abstinenţă, al oboselii şi al trândăviei atunci când participăm la slujbe și cu mul-te alte gânduri despre care tu crezi că sunt propriile idei şi gânduri. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat! Acesta este răspunsul la întrebarea ta. Fiindcă Hristos este singurul Care ne poate ocroti în fața atacului gândurilor celor rele. Fără ajutorul Lui nu putem să îl înfruntăm pe stăpânul întunericului.

Așa s-a întâmplat odată când Iorgos nu a mai suportat să audă cum ateii erau numiți „bolnavi duhovniceşte" și a reacționat zicând:

- Nu înţeleg uşurinţa cu care e numit cineva „bolnav duhovniceşte". Adică noi, cei care nu credem, ce suntem? Legume duhovniceşti? Poți să-mi explici lucrul ăsta?

- E foarte simplu! Dacă auzi cuvintele dumnezeieşti cu desfătare și mulțumire, ești sănătos duhovniceşte. Da-că nu, eşti bolnav! Ca cineva căruia i se dau cele mai bune mâncăruri, dar nu are poftă de mâncare fiindcă este bolnav trupeşte.

Nu te ruga să se facă voile tale, căci acestea nu se acopere întru totul cu voia lui Dumnezeu, ci roagă-te mai bine precum ai fost învăţat, zicând: „Facă-se voia Ta" în mine. Şi în tot lucrul aşa să-L rogi, ca să se facă voia Lui. Căci El voeşte ceea ce e bine şi folositor sufletului tău. Dar tu nu ceri totdeauna aceasta.
De multe ori, rugându-mă, am cerut să mi se împlinească ceea ce am socotit eu că e bine, şi am stăruit în cerere, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu i-am lăsat Lui ca să rânduiască mai bine aceea ce ştia că este de folos. Iar primind, m'am scârbit pe urmă foarte, că n'am cerut mai bine să se facă voia lui Dumnezeu. Căci lucrul nu mi-a folosit aşa cum credeam.

Nici un creştin care crede drept în Dumnezeu nu trebue să fie fără grijă, ci să aştepte totdeauna ispita, ca atunci când va veni să nu se mire şi să nu se tulbure, ci să rabde cu mulţumire osteneala necazului şi să înţeleagă ceea ce zice, cântând cu Proorocul: "Cearcă-mă Doamne şi mă ispiteşte". Căci nu a zis: "Certarea ta m'a răpus, ci m'a îndreptat până la sfârşit".

Creştinismul nu este distrus de burghezie, capitalism sau armată, ci de intelectualismul corupt, bazat pe încrederea nezdruncinată în valoarea sinelui. Unde se vorbeşte despre "drepturi", nu mai este loc de credință.

Religia – ce este mai bun şi mai rău în om. Nu doar mai bun, ci şi mai rău: falsitatea religiozității, meschinăria unor „credincioși", sobrietatea lor lipsită de veselie şi de talent. Sunt acestea posibile, când cineva crede în Dumnezeu? In Cel Veşnic şi Absolut?" Totul este altundeva" (Julien Green: „Tout est ailleurs").

Cel ce a dobândit cunoştinţă şi culege din ea rodul plăcerii, nu mai crede dracului slavei deşarte, care îi înfăţişează toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea duhovnicească. Câtă vreme însă n'am gustat din cunoştinţă să ne supunem voioşi ostenelelor cu fapta, arătând lui Dumnezeu linia noastră: că toate le facem pentru cunoştinţa lui.