Rezultate pentru „creat”

Îţi admir talentul retoric. Continuă, eşti foarte clar

- Ce vrei, măi, călugăre?, zise lorgos deranjat de ironia lipsită de eleganță a lui Teofil. Mă întrebi pe mine ce e în mintea fiecăruia? Mie nu-mi place să văd popi, eu de asta nu merg la biserică; și ca mine sunt mulți. Altul zice că are o zi liberă, duminica, în care poate să doarmă în tihnă; al-tul merge la vânătoare sau la pescuit; altul nu merge fiind-că nu are haine bune; altul, fiindcă are hemoroizi; altul, pentru eu știu ce alt motiv! Eu să știu?

Bine, nu te alarma acum!, se grăbi Teofil să îl liniş-tească, cu părere de rău că îi provocase reacţia aceasta. Iar-tă-mă pentru sarcasm!

Eşti iertat. Păi ce mai vrei să afli acum, cât împart cunoştinţe pe gratis?

Doar o întrebare mai am.

Hai, zi, să vedem câtă înţelepciune ai să mai aduni astăzi!

Dacă pe cei obosiți, la care te refereai, sau pe vână-torul, sau pescarul amator i-ar chema la masă, acasă la ea, duminică dimineața, o persoană importantă, să zicem pri-marul, sau - să exagerăm puțin - prim-ministrul, crezi că s-ar duce?

- Ar alerga! Chiar dacă nu l-au votat!

Cred că ar simți că li se face și o mare cinste!

Sigur! Ar povesti asta și nepoților! Ca atunci când dau mâna în piața publică cu câte un candidat la funcția de deputat și nu se spală pe mâini o săptămână! Darămite într-un asemenea caz!

Cred că la fel ai proceda și tu, chiar dacă nu l-ai vota, și nu mă refer la gestul salutului, ci la acceptarea invitaţiei.

- M-aş gândi mult înainte de a accepta, fiindcă nu-mi plac lucrurile oficiale și formalităţile, dar bănuiesc că, în final, m-aş duce din politeţe. Acum, că mă gândesc la asta, cred că majoritatea tot din politețe s-ar duce.

Teofil ridică vocea şi privirea îi ardea:

- Şi atunci de ce, măi, binecuvântatule, să nu se ducă cineva duminica la biserică, când îl cheamă la cină Însuşi Dumnezeu, iar în meniu este chiar Trupul şi Sângele Lui? Cinsteşti un primar şi Îl scuipi în faţă pe Creatorul tău? Pe Împăratul tuturor? Unde e politeţea pe care o invocai?

Teofil se așeză în fața prietenului său jenat, care încer-ca în zadar să găsească ceva putred în nedumerirea călugă-rului, îl prinse de umeri, îl privi drept în ochi şi îl întrebă cu blândeţe:

Zici că nu mai crezi. Atunci de ce nu te dezici de Botez? De ce continui să te preocupi de Hristos dacă nu mai crezi în El și ai devenit un acuzator al credinţei? De ce nu-L ignori pur și simplu și nu îți vezi de drum? Nu e de ajuns doar să-L prețuiești ca pe un om bun! Trebuie să crezi în El! Te-ai căsători vreodată cu o femeie pe care o iubeşti, dar în care nu ai încredere?

- Vorbeşti de parcă Dumnezeu ne face buni si noi ne stricăm pe parcurs. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, nu ne-ar fi dat sentimente precum ura şi mânia, sau foamea, sau dorinţa sexuală, ci doar iubire, bunătate și înfrânare. Dacă El le-a făcut pe toate, atunci tot El a făcut și răul! Aşadar nu suntem cu toții răi prin alegere, ci unii se nasc rãi. De unde știi aşadar că nu m-am născut și eu „întinat"?

-Dumnezeu nu a creat răul, prietene. Nici nu există sentimente bune și rele. Mânia ne-a dat-o ca să ne mâniem pentru nedreptate; ura, ca să disprețuim păcatul; dorința sexuală, ca să ne înmulțim; foamea, ca să ne amintim că trebuie să ne hrănim ca să trăim. Pe toate le-a creat cu un scop bun. Noi ne-am depărtat de El și am pierdut măsura, iar împreună cu măsura am uitat și folosirea lor potrivit scopului iniţial. Depinde de noi modul în care folosim sentimentele. Faptul că le folosim în interes propriu, în scopuri egoiste - e alegerea noastră! Este exact ca în pilda cu cuțitul: de tine depinde dacă o să-l folosești pentru a tăia pâine sau pentru a ucide pe cineva. Poți să zici că, dacă omori pe cineva, de vină este cel care a fabricat cuțitul? De aceea spun că ești om bun şi nu meriți „masca" pe care ți-ai pus-o. Așa că, frate, data viitoare când ai să vezi o „turmă" ca cea care ți-a produs azi starea de disconfort, să simți ca pe o onoare și o datorie să intri în mijlocul ei. Dar chiar și dacă ar fi o „turmă" care merge spre junghiere, să simți milă, ştiind care le e soarta, și nu dezgust. Fiindcă, vezi bine, nu toți oamenii și-au deschis ochii.

- În ce fel se poate scăpa de murdăria asta?, murmură Iorgos, simțind pentru întâia oară că prietenul său pur-tător de rasă era, poate, o frânghie pe care i-a aruncat-o Dumnezeu ca să-l salveze.

Pe ce te bazezi când zici toate acestea? De unde le deduci?

- Din viaţa lui Hristos Însuși! S-a născut ca o pasăre călătoare în locuri străine. Ca o oaie în turmă a trăit pånă la vârsta de treizeci de ani. Și apoi a devenit bufniță înţeleaptă, luminând minţile oamenilor, vacă cu uger bogat, hrănind sufletele și trupurile oamenilor, elefant puternic şi neobosit, trăgând lumea în spatele Lui, câine credincios, lingând rănile celor bolnavi și vindecându-i. Şi la urmă a murit pentru binele nostru, al tuturor, ca un animal de jertfă, din cele care se jertfeau pe altare înainte de plecarea într-o călătorie, ca zeii să descopere în măruntaiele lor furtunile şi vijeliile pe care aveau să le înfrunte. Şi dacă vrei să devii un cioban vrednic și să conduci tu oile, de la cine ai putea să înveți mai bine cum să faci asta decât de la Hristos?! Fiindcă cine altcineva are toate calitățile despre care am fost amândoi de acord că este nevoie pentru „treaba" asta? Atotștiutor, Drept, Milostiv, Curajos! Nu S-a temut nici să Se jertfească, nici să conducă, nici să fie judecat! Cât despre oglinda aceasta, dacă tu nu ți-ai fi deschis ochii, n-ai fi putut să vezi nici măcar această urâțenie. Îți promit însă că, dacă îi vei deschide și mai mult, o să vezi frumuseţea care se ascunde în spatele acesteia, frumusețea pe care ți-a dăruit-o Dumnezeu atunci când te-a creat, cea pe care a dezvăluit-o preotul la Botezul tău și cea pe care ai purtat-o cu tine până când te-ai lepădat de El. Fiindcă nu este o urâţenie din naștere, ci tină, praf, fum și murdărie pe care vreme îndelungată le-ai lăsat să se depună peste tine, neîngrijindu-te de „curățirea acestei urâţenii.

Dacă nu putem să evităm impulsul sau gândul, care, într-un fel sau altul, vine și trece de zidurile cetății, adică pătrunde în mintea noastră, atunci să ne străduim să nu îl întreţinem. Ce vreau să zic prin asta? Să nu îl acceptăm, să nu îl primim. Să-l ignorăm, ca și cum ar fi cineva anti-patic. Iar dacă nici asta nu putem face, atunci să-i dăm un șut ca să plece înainte de a se „întovărăși” cu imaginația noastră. Ei bine, cea mai bună lovitură este invocarea nu-melui lui Iisus.

Îţi aduci aminte de cartea pe care ți-am dat-o, despre omul acela care căuta o cale de a se ruga permanent, până și în timpul somnului? Ştii de ce rugăciunea aceasta, „Doam-ne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!", se numeşte rugăciunea inimii? Fiindcă, în final, în starea de desăvârşire, credinciosul ajunge să o rostească cu fiecare bă-taie a inimii. Acum aceste lucruri îți pot părea ca de pe altă lume, dar, crede-mă, sunt singura cale de a ajunge la sfinţenie în zilele noastre, când nu există martirii și persecuții.

Sigur, o să-mi spui – și pe bună dreptate –, „eu nu vreau să mă sfinţesc, vreau doar să pot să-mi liniștesc trupul".

Dar problema este că doar dacă te sfințești vei putea să biruieşti! Ce înseamnă a te sfinți? Duhul biruieşte trupul, şi sufletul se eliberează. Sufletul liber aleargă să îl afle pe Creatorul lui. De aceea ne luptăm noi, monahii, cu toate acestea. De aceea postim, de aceea priveghem, de aceea ne lipsim de plăceri și de tot ceea ce mulțumește trupul.

Când satana vede toate acestea, când vede că un om priveşte spre Dumnezeu, turbează și, fiindcă este duh și poate comunica cu noi doar prin intermediul duhului, fa-ce singurul lucru posibil pentru el. Care este acesta? Să pătrundă în cugetul nostru și să ne asalteze cu gânduri.

Cu gândul lăcomiei și al foamei atunci când postim, cu gândul desfrânării atunci când trăim în abstinenţă, al oboselii şi al trândăviei atunci când participăm la slujbe și cu mul-te alte gânduri despre care tu crezi că sunt propriile idei şi gânduri. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat! Acesta este răspunsul la întrebarea ta. Fiindcă Hristos este singurul Care ne poate ocroti în fața atacului gândurilor celor rele. Fără ajutorul Lui nu putem să îl înfruntăm pe stăpânul întunericului.

Un singur Dumnezeu, Tatăl Cuvântului viu, al înţelepciunii Sale substanţiale, al Virtuţii Sale, al Chipului Său veşnic născător desăvârşit al Celui desăvârşit, Tată al Fiului unic. Un singur Domn, singur ieşit din Cel Ce singur este, Dumnezeu din Dumnezeu, expresia şi chipul dumnezeirii, Cuvânt lucrător, Înţelepciune care cuprinde întregul univers şi virtute producătoare a întregii creaţii, Fiu adevărat al Tatălui adevărat, nevăzut din nevăzut, nestricăcios din nestricăcios, nemuritor din nemuritor, veşnic din veşnic.

Şi un Duh Sfânt care-şi are fiinţa din Dumnezeu şi a fost revelat, din Fiul, oamenilor; Chip al Fiului, desăvârşit din desăvârşit; viaţă, cauză a celor vii; sfinţenie care produce sfinţirea, în care se manifestă Dumnezeu Tatăl, carele e mai presus de toate întru toate, precum şi Dumnezeu Fiul carele este pretutindeni. Treime desăvârşită în glorie, eternitate, împărăţie nici împărţită, nici înstrăinată.

Nimic creat, deci, în Treime, nici sclav, nici introdus, ca neexistând, la început şi apărând mai apoi; căci nici Fiul n-a lipsit vreodată Tatălui, nici Duhul Fiului, ci neschimbabilă şi neschimbată a fost totdeauna aceeaşi Treime

Cel care are credință nu se teme de furia elementelor naturii, căci știe că totul este sub stăpânirea Cuvântului care a creat lumea.

Sufletul care s-a eliberat de robia patimilor este singurul care poate contempla cu adevărat frumusețea Creatorului său.

Fiul și Sfântul Duh sunt cele două mâini ale Tatălui, prin care El i-a plăsmuit pe oameni și a creat lumea.

Pare-se că există două teorii cu totul potrivnice despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, iar alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea. Cei, care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor, care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.