Rezultate pentru „buni”

- Dar cu preoții răi cum rămâne?

-Ce vrei să spui cu asta?, întrebă călugărul, nedume-rit. Am crezut că am rezolvat aspectul ăsta. Dacă un preot ți se pare rău, caută unul bun.

- Ha, te-am prins!, sări Iorgos. Tocmai ai acceptat faptul că există preoți răi!

- Nu!, se grăbi Teofil să lămurească răstălmăcirea. Am zis: „dacă ție ți se pare că este rău..."; e cu totul altceva!

Iorgos se ridică în picioare, făcând pe supăratul:

-Adică, după părerea ta, nu există preoți răi? Pe ce lume trăieşti? Dar bineînţeles, cioară la cioară nu-i scoate ochii!

Cu un gest al mâinii, Teofil îl îndemnă să se aşeze din nou:

-Probabil că există. Așa cum au fost și vor mai fi și în viitor. Oameni sunt și ei - am mai vorbit despre asta, să nu repetăm. lar preoții sunt supuși unui război mult mai intens din partea Satanei decât un mirean, întrucât du-ca-se-pe-pustie știe că stricând un preot poate vătăma o întreagă parohie. În definitiv, fiindcă ți-am vorbit despre război, chiar dacă unul duhovnicesc, trebuie să accepți faptul evident că nu toți sunt luptători la fel de buni. Este, de altfel, exact ca în războiul obişnuit. Doar că nu eu sunt cel care o să-i judece. Un sfânt sârb a zis că cineva ne pare bun findcă trecem cu vederea părţile sale rele și, de asemenea, cineva ne pare a fi rău fiindcă ignorăm părțile sale bune. Aşadar, ceea ce ne întunecă discernământul es-te prejudecata sau necunoașterea noastră. Și, în fond, cu-nosc eu adâncul sufletului celui de lângă mine? Au fost văzuți sfinți care, ca să-și ascundă sfinţenia, se prefăceau că sunt nebuni sau îi ocărau pe ceilalți sau mâncau în mod ostentativ carne în timpul postului. Doar Dumnezeu ştie care preot este vrednic sau nevrednic!

- Dar ia zi-mi, dacă fie și în maniera asta suntem de acord asupra faptului că există preoți răi, cum se poate ca nişte slujitori necorespunzători să săvârșească Tainele în mod eficient?

- În Taine garantul este însuşi Hristos. Preoţii au ori-cum doar un rol de intermediari. Sunt, ca să fac o asociere, precum casierul de la bancă, banii o să-i primești indife-rent de calitatea acestuia.

- Și se poate face o treabă bună cu un instrument stricat? la tu o daltă neascuțită și încearcă să sculptezi. O să iasă o monstruozitate! Și nu-mi spune că Dumnezeu es-te atotputernic și face ce vrea El, fiindcă justificarea asta e expirată.

[....]

- Dacă aş avea un astfel de vecin, m-aş muta!

- Şi bine ai face! Să presupunem acum că, fiind la vo-lan, încalci o regulă de circulație și sperjurul acesta îți dă amendă. Are valoare amenda aceasta, venind de la un or-gan de ordine nevrednic sau nu?

- Sigur că are și am s-o și plătesc!

Foarte frumos!, zise Teofil şi faţa i se lumină toată.

La fel este și cu preotul deficitar. Straiele sale sunt de ajuns ca Taina să fie validă, și când zic straie, mă refer la hiroto-nirea sa. Aş putea să-ți vorbesc iarăși despre oameni cu sufletul curat, care în timpul săvârşirii unei Taine au vă-zut îngeri şi sfinți plinind neajunsurile preotului, dar mi-e teamă că îți vor părea exagerate astfel de relatări. Tu ține minte că și cel mai rău preot, atâta vreme cât are hiroto-nia, are puterea de a săvârşi Tainele. Este precum un poştaş rău, care nu anulează calitatea plicurilor pe care le predă. Crezi oare că, atunci când îți este trimisă o scrisoare cu vești bune, dacă îți este adusă de un poştaş rău, veştile bu-ne se vor preface în veşti rele?

-Al doilea pas sau, dacă vrei, a doua treaptă, care este?

-Pocăinţa! Să te pocăiești pentru murdăria ta, să ți se facă silă de ea și, mai ales, să ți se facă silă de sinele tău vechi. Să nu vrei să mai fii vreodată murdar.

-Am înţeles! Dar mă duci spre lucruri adânci și nu știu dacă sunt pregătit să arunc la gunoi vechiul meu „eu". E ca și cum ai zice puștiului de odinioară că nu o să se mai joace pe maidan, că nu o să se mai bucure de joc, nu o să-și mai vadă prietenii, doar ca să nu se mai murdărească de noroi!

-Ti-am zis că primele trepte sunt greu de urcat. Trebuie să te lupți cu prietenii, cu amintirile, cu obiceiurile tale, până și cu propriul tău trup.

-Să presupunem că am făcut și asta. M-am pocăit, m-am ocărât pe mine însumi şi m-am hotărât să nu mă mai „murdăresc"! După aceea ce urmează?

-Aici intervine Dumnezeu! El este mama Care te îmbăiază, Care curăță baia de murdăria pe care ai lăsat-o în urma ta și îți spală din nou hainele pătate de noroi, ca să le poți purta iarăşi strălucitoare.

-Şi cum face lucrul ăsta?

-Cu iertarea pe care o primești prin Spovedanie!

-Iorgos a sărit în sus de parcă ar fi fost pe cărbuni aprinși.

-Uite și capcana! Și chiar mă gândeam cum de oi fi uitat să zici astăzi ceva de Spovedanie. Cum faci, cum nu faci, tot timpul la Spovedanie ajungi. „Săpunul magic!"

[...]

Odată cu firele de păr dispar și păduchii!

- Ei, da, dar sunt şi nişte păduchi cu rasă, care ți se par fluturi şi ţac... te trezești cu muşcătura.

Muşcătură, Spovedania?, zise Teofil pasămite supă-rat, ca să îl provoace pe Iorgos să redevină serios.

Într-adevăr, Iorgos a simțit atunci că exagerase puțin.

Auzi, să îi zică păduche prietenului lui! Păduchii se hrănesc cu sângele tău, nu îți dau propriul lor sânge, aşa cum ar fi făcut Teofil.

- Lasă Spovedania, măi frate. Doar vezi că, de fiecare dată când pomeneşti de ea, nu ne mai înţelegem. Vorbeşte despre altceva... Uite, spune-mi despre treapta a patra. Dacă a treia este așa de grea, îmi închipui cum este urmă-toarea. Imposibilă!

Teofil zâmbi şi figura i se lumină în chip neobişnuit. Își luă culionul din cuier, și-l puse pe cap aşezându-şi cu gri-jă părul lung, şi apoi își puse geanta cu uneltele pe umăr şi se îndreptă spre uşă. Se întunecase deja și era timpul să plece. Când a ajuns pe treapta de sus a scării s-a întors spre prietenul lui și i-a zis:

-Ti-am spus că primele trei sunt cele mai grele. Știi de ce? Fiindcă apoi te poartă Hristos în spate!

- Vorbeşti de parcă Dumnezeu ne face buni si noi ne stricăm pe parcurs. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, nu ne-ar fi dat sentimente precum ura şi mânia, sau foamea, sau dorinţa sexuală, ci doar iubire, bunătate și înfrânare. Dacă El le-a făcut pe toate, atunci tot El a făcut și răul! Aşadar nu suntem cu toții răi prin alegere, ci unii se nasc rãi. De unde știi aşadar că nu m-am născut și eu „întinat"?

-Dumnezeu nu a creat răul, prietene. Nici nu există sentimente bune și rele. Mânia ne-a dat-o ca să ne mâniem pentru nedreptate; ura, ca să disprețuim păcatul; dorința sexuală, ca să ne înmulțim; foamea, ca să ne amintim că trebuie să ne hrănim ca să trăim. Pe toate le-a creat cu un scop bun. Noi ne-am depărtat de El și am pierdut măsura, iar împreună cu măsura am uitat și folosirea lor potrivit scopului iniţial. Depinde de noi modul în care folosim sentimentele. Faptul că le folosim în interes propriu, în scopuri egoiste - e alegerea noastră! Este exact ca în pilda cu cuțitul: de tine depinde dacă o să-l folosești pentru a tăia pâine sau pentru a ucide pe cineva. Poți să zici că, dacă omori pe cineva, de vină este cel care a fabricat cuțitul? De aceea spun că ești om bun şi nu meriți „masca" pe care ți-ai pus-o. Așa că, frate, data viitoare când ai să vezi o „turmă" ca cea care ți-a produs azi starea de disconfort, să simți ca pe o onoare și o datorie să intri în mijlocul ei. Dar chiar și dacă ar fi o „turmă" care merge spre junghiere, să simți milă, ştiind care le e soarta, și nu dezgust. Fiindcă, vezi bine, nu toți oamenii și-au deschis ochii.

- În ce fel se poate scăpa de murdăria asta?, murmură Iorgos, simțind pentru întâia oară că prietenul său pur-tător de rasă era, poate, o frânghie pe care i-a aruncat-o Dumnezeu ca să-l salveze.

Aceasta este cea mai mare reușită a Satanei, să fie considerat inexistent, imaginar, inventat! Și totuși existenţa lui nu este greu de demonstrat. Pot să îți fac demonstraţia aceasta oricând vrei, e de ajuns să arăți doar puțină bunăvoinţă.

[...]

Nu-ti face griji, procedura de adeverire a existenţei lui este mult mai uşoară. Ceea ce necuratul detestă cel mai mult este să vorbim cu Dumnezeu. Încearcă să Îi vorbeşti lui Dumnezeu şi să vezi cum o să ți se arate!

– Adică, dacă iau și eu în mână un șirag de mătănii și în-cep să zic „Doamne, miluiește!”, o să-mi apară dintr-odată în față, zâmbitor, Beelzebul?, comentă Iorgos persiflant.

Pe chipul lui Teofil îşi făcu apariția un zâmbet care părea să sugereze că știa ceva ce colaboratorul său ignora.

Cel rău nu este vreun strigoi neastâmpărat. Este ima-terial, este gândul rău, coşmarul nocturn, gândul de hulă, este pricina actului păcătos, este neliniştea fără motiv, dez-nădejdea, disperarea. Prin lucrările acestea îşi mărturiseşte prezenţa în viața noastră. Nu o să-l vezi niciodată viu în fața ta, ci - deoarece poate să pătrundă în mintea ta și în visele tale - o să-l descoperi în spatele multor reacţii ale trupului tău. Fiindcă accepţi, presupun, că mintea este cea care pune în mişcare trupul! De câte ori nu te-ai gândit pe neașteptate la ceva rău, cu care însă nu erai de acord? De câte ori nu te-a mulțumit, fără să vrei, gândul la pedepsirea drastică a unui răufăcător, cu toate că, dacă ţi s-ar fi dat dreptul să aplici chiar tu acea pedeapsă, nu ai mai fi fost la fel de nemilos pe cât fuseseși anterior, la nivelul gândului. Sau poate că ți-a părut chiar rău atunci când a fost executat! De câte ori nu ai dorit femeia prietenului tău și nu ţi-ai închipuit clipe de desfrânare cu ea, dar ştii că niciodată nu ai putea să îl trădezi? Acest gând rău, pe care însă nu-l putem transforma în faptă, este amprenta celui rău. Fiindcă dovada existenței lui sunt doar faptele și dispoziția noastră.

[...]

Dovada deplină va veni atunci când te vei îndrepta spre Dumnezeu. Acum cel rău te consideră al lui si n-o să te predea „Duşmanului” său fără să opună rezistenţă. O să-ți provoace un război tainic. Începe să te adresezi lui Dumnezeu şi atunci ai să vezi câte lucruri ciudate or să ți se întâmple. Și eu voi fi aici ca să ți le semnalez şi să te în-drum. Fiindcă pentru întoarcerea ta la Dumnezeu trebuie să ai un bun îndrumător, un duhovnic, cum îl numim în Ortodoxie.

Și ca să arate că îl ajută practic, a băgat mâna în buzu-nar, a scos de acolo un şirag de mătănii și i l-a înmânat. Iorgos l-a luat ezitând, dar s-a sfiit să răspundă imediat. A cerut timp, şi Teofil i l-a acordat cu generozitate.

Îşi dădea seama că acceptarea existenței necuratului însemna în mod automat acceptarea existenţei lui Dum-nezeu. Şi asta era doar cea mai mică înfrângere. Avea să-i fie lezat însă egoismul. Dacă există cu adevărat, se putea încumeta să încheie socotelile cu ducă-se-pe-pustii? Ci-ne avea să-l mai ajute, atunci? Teofil, căruia abia i-au cres-cut tuleii? Sau Dumnezeu? Şi pe cine, pe el, necredin-ciosul şi scepticul, care I-a pus în seamă atâtea și atâtea? Bineînţeles, Teofil spusese odată că „dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu ne poate sta împotrivă. Dar asta este valabil pentru bunii creștini, nu pentru cei din tagma lui Iorgos.

Câtă dreptate avea! A ajuns să constate lucrul acesta în Munte, când la început i-a considerat pe toți purtătorii de rasă fără ocupație, leneşi, unii cărora le place traiul bun, deşi a întâlnit fel de fel de monahi! Unii sunt foşti pro-fesori universitari sau oameni de știință care au lucrat la NASA şi au renunţat la slavă și bani, alții, meşteri şi artişti de neegalat, alții, medici și agronomi, alții, foști campioni sportivi și alții, simpli agricultori și pescari. Unii trăiesc în peşteri, iar alţii, în case cu sonerie la intrare și conexiune la internet. Unii poartă rase din material neşifonabil şi stră-lucitoare, alții, straie zdrenţuite. Unii mănâncă un pesmet pe zi, alții, până nu mai pot. Unii discută cu răbdare și îngăduinţă, în timp ce alții, dacă îi contrazici, sar cât colo. Unii îşi petrec întreaga zi la diverse ascultări și la rucode-lie, alții caută un loc cu umbră, ca să se ascundă. Aceleaşi diferenţe le întâlnești și la mănăstiri. Unele nu au nici mă-car lumină electrică, iar altele au antenă parabolică şi lift. Muntele e o adevărată contradicție, dar, după cum îi spu-sese şi Ilarion, „Dumnezeu îi iubeşte pe nebuni".

Odată ce prin harul bunului Dumnezeu ne-am lepădat de satana şi de lucrurile lui şi ne-am unit cu Hristos în baia naşterii de-a doua, şi acum, iarăşi, prin făgăduinţa monahală, să păzim poruncile Lui. Aceasta o cere dela noi nu numai îndoita făgăduinţa, ci şi datoria firească. Căci fiind zidiţi la început de Dumnezeu „buni foarte", aceasta şi trebue să fim. Chiar dacă păcatul, furişându-se din neatenţia noastră, a adus în noi starea potrivnică firii, dar am fost rechemaţi iarăşi prin mulţimea milei Dumnezeului nostru şi am fost înoiţi cu patima Celui fără de patimă. Cu preţ am fost răscumpăraţi prin sângele lui Hristos, fiind izbăviţi de vechea neascultare venită nouă dela părinţi. De aceea, dacă ne facem drepţi, nu este nici un lucru mare. Mai de grabă a cădea din dreptate este ceva jalnic şi vrednic de osândă.

Să nu-ţi iei tânăr slujitor, ca nu cumva vrăjmaşul să stârnească prin el vreo sminteală şi să-fi tulbure cugetul, ca să te îngrijeşti de mâncări alese, căci nu vei mai putea să te îngrijeşti numai de tine. Să nu faci aceasta gândindu-te la odihna trupească, ci cugetă la ce e mai bine, Ia odihna duhovnicească, căci cu adevărat e mai bună odihna duhovnicească, decât cea trupească. Iar dacă te gândeşti la folosul tânărului, să nu te învoieşti nici atunci, căci nu este a noastră datoria aceasta, ci a altora, a sfinţilor părinţi din chinovie. Grijeşte-te numai şi numai de folosul tău, păzind chipul liniştei. Cu oameni cu multe griji şi iubitori de materie să nu-ţi placă să locueşti, ci locueşte sau singur, sau cu fraţi neiubitori de materie şi de acelaşi cuget cu tine. Că cel ce locuieşte cu oamenii iubitori de materie şi cu multe griji, vrând-nevrând va face şi el tovărăşie cu ei şi va sluji poruncilor omeneşti. Nu te lăsa atras în vorbire deşartă, nici în oricare altă năpastă, ca mânia, întristarea, nebunia după lucruri pământeşti, frica de sminteală, grija de naşteri, sau de rudenii, ba mai mult, ocoleşte întâlnirile dese cu acestea, ca nu cumva să te scoată din liniştea cea din chilie şi să te tragă în grijile lor. „Lasă, zice Domnul, pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino de urmează Mie". Iar dacă şi chilia, în care locuieşti, e încărcată cu multe, fugi, nu o cruţa, ca nu cumva să te topeşti de dragul ei. Toate să le faci, toate să le împlineşti, ca să te poţi linişti. Incălzeşte-ţi inima, sârguind să te afli în voia lui Dumnezeu şi în războiul nevăzut.

După cum de la naştere începe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit la vieaţă se şi strică, aşa dela patimă începe păcatul. Să nu zici, prin urmare, că Dumnezeu n'a putut tăia păcatul, căci cei ce zic aşa sunt nesimţitori şi nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia, pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a tăiat păcatul din oameni în chip folositor, dându-le minte, ştiinţă, cunoştinţă şi putere de-a deosebi binele. Deci cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în braţe şi se laudă cu el şi căzând ca într'o mreajă e războit de el după ce e tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-şi ridice capul, să vadă şi să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului.

Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschimbăcios. Iar dacă cineva găseşte că e raţional şi drept ca Dumnezeu să nu se schimbe, dar tocmai de aceea întreabă nedumerit cum se bucură de cei buni şi se întoarce de către cei răi, sau se mânie pe cei păcătoşi, iar slujit fiind se milostiveşte, să i se răspundă că Dumnezeu nici nu se bucură, nici nu se mânie, căci bucuria şi întristarea sunt patimi; nici nu primeşte daruri, căci atunci s'ar birui de plăcere. Nu e îngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omeneşti. El este numai bun şi numai folositor şi nu vatămă niciodată. în felul acesta El este totdeauna la fel. Iar noi rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu şi făcându-ne răi, pentru neasemănare ne despărţim de Dumnezeu, Trăind întru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar făcându-ne răi ne facem nouă vrăşmaş pe Acela ce nu se mânie în deşert.

Păcatele noastre sunt acelea cari nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc Iar când prin rugăciuni şi faceri de bine, primim deslegare de păcate, prin aceasta nici nu slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele şi întoarcerea noastră spre Dumnezeu, vindecând păcatul nostru, ne bucurăm iarăşi de bunătatea Sa. încât este totuna a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cei răi, sau că soarele se ascunde de cătră cei lipsiţi de vedere.

Este o rânduiala a lui Dumnezeu, ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi rău ceea ce îi place.

Dar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu.