Rezultate pentru „alunga”

Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării.

De trei feluri sunt căpeteniile dracilor cari se împotrivesc lucrării noastre. Lor le urmează toată tabăra celor de alt neam. Aceştia stau cei dintâi Ia războiu şi chiamă sufletele spre păcat prin gândurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lăcomiei pântecelui, alţii strecoară în suflet iubirea de argint, şi în sfârşit alţii ne momesc cu slava dela oameni. Dacă râvneşti aşa dar rugăciunea curată, păzeşte mânia; dacă iubeşti neprihănirea, stăpâneşte pântecele; nu-i da pâine să se sature şi necăjeşte-l cu apa. Priveghiază în rugăciune şi alungă dela tine amintirea răului. Cuvintele Duhului Sfânt să nu te părăsească şi bate în porţile Scripturilor cu mâinile virtuților. Atunci îti va răsări nepătimirea inimii şi vei vedea în rugăciune mintea în chipul stelei.

Când vreunul dintre vrăjmaşi te va răni în luptă şi vrei să-i întorci sabia lui, precum scrie, asupra inimii lui, fă aşa precum te sfătuim: descoase în tine însuţi gândul aruncat de el, ce fel este şi din câte lucruri este alcătuit şi care lucru turbură mai mult mintea. Iar ceea ce zic aceasta este: să zicem că e trimis de el gândul iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care l-a primit, în sensul aurului, în aurul însuşi şi în patima iubirii de bani. Apoi întreabă: Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar atunci cum este ea chipul lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte, va spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat? Dar atunci de ce s'a făcut? Urmează aşadar că al patrulea lucru este pricina păcatului. Iar acesta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici ideea lucrului, ci o plăcere oarecare vrăjmaşă omului, născută din voia cea liberă a sa şi care sileşte mintea să se folosească rău de făpturile lui Dumnezeu. Această plăcere avem să o tăiem, după îndatorirea ce ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cercetând tu acestea, se va nimici gândul, desfăcându-se într'o simplă contemplaţie a ta şi va fugi dela tine dracul, după ce prin cunoştinţa aceasta mintea ta s'a ridicat la înălţime. Iar dacă, vrând să te foloseşti împotriva lui de sabia sa, doreşti să-l dobori mai întâi cu praştia ta, scoate şi tu o piatră din traista de păstor a ta şi caută vederea lui, spre a afla cum vin îngerii şi dracii în lumea noastră, iar noi nu mergem în lumile lor? De ce nu putem adecă şi noi să unim pe îngeri şi mai mult cu Dumnezeu şi nu ne hotărîm să-i facem pe draci şi mai necuraţi? Şi cum se face că luceafărul, care a răsărit dimineaţa, a fost aruncat pe pământ1) şi a socotit marea ca pe o coajă de nucă, iar tartarul adâncului ca pe un rob? Şi de ce încălzeşte adâncul ca pe o topitoare, turburând pe toţi prin răutatea sa şi pe toţi vrând să-i stăpânească? Căci trebue să ştim că înţelegerea acestor lucruri foarte mult îl vatămă pe dracul şi alungă toată tabăra lui. Dar acestea vin cu încetul în cei cari s'au curăţit şi văd întru câtva înţelesurile întâmplărilor. Cei necurăţiţi însă nu cunosc vederea acestora. Şi chiar dacă aflând-o dela alţii, ar spune-o şi ei, nu vor fi auziţi, fiind mult colb şi zgomot de patimi în toiul războiului. Căci trebue să fie cu totul liniştită tabăra celor de alt neam, pentru ca singur Goliat să se întâlnească cu David al nostru. In felul acesta ne vom folosi de desluşirea războiului şi de vederea lui şi în cazul celorlalte gânduri necurate.

A descrie toate lucrările cele rele ale dracilor mi-e cu neputinţă, iar a înşira cu de-a-mănuntul meşteşugirile lor mi-e ruşine, sfiindu-mă de cititorii mai simpli. Totuşi ascultă unele viclenii de ale duhului curviei. Când cineva a dobândit nepătimirea părţii poftitoare şi gândurile de ruşine s'au răcit, atunci arată bărbaţi şi femei jucând împreună şi-l face pe pustnic să privească lucruri şi forme de ruşine. Ispita aceasta însă nu e printre cele ce ţin multă vreme, deoarece rugăciunea neîncetată şi mâncarea foarte împuţinată, privegherea şi îndeletnicirea cu contemplaţiile duhovniceşti, o alungă ca pe un nour fără ploaie. Uneori se atinge însă şi de trupuri, stârnind într'ânsele fierbinţeala dobitocească. Şi alte nenumărate meşteşugiri unelteşte vicleanul acesta, pe cari nu e nevoie să le mai răspândim şi să le mai încredinţăm scrisului. Faţă de astfel de gânduri foloseşte şi aprinderea mâniei, pornită împotriva dracului. De această mânie se teme el mai mult, când se aprinde împotriva acestor gânduri şi îi strică planurile. Despre ea e vorba când se zice: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi". Ea dă sufletului în ispite o folositoare doctorie. Dar uneori şi mânia aceasta e imitată de dracul mâniei. Acesta plăsmueşte chipurile părinţilor, sau ale unor prieteni şi rudenii, ocărâţi de oameni nevrednici şi prin aceasta mişcă mânia pustnicului şi-l îndeamnă să zică sau să facă vreun rău celor ce i s'au arătat în minte. La acestea trebue să fie monahul cu luare aminte şi îndată să-şi smulgă mintea dela astfel de chipuri, ca nu cumva, zăbovind pe lângă ele, să se pomenească în vremea rugăciunii, tăciune ce se mistue de foc. In ispite de acestea cad mai ales cei iuti la mânie şi cei ce uşor se prind la harţă, cari sunt departe de rugăciunea cea curată şi de cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dintre gânduri singur cel al slavei deşarte lucrează cu multe mijloace. El cuprinde. aproape toată lumea şi deschide uşile tuturor dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii. De aceea el umileşte foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe şi lucruri şi întinându-i rugăciunile, prin cari acesta se strădueşte să-şi tămăduiască toate rănile sufletului său. Gândul acesta îl fac să crească toţi dracii după ce au fost biruiţi, ca printr'ânsul să primească intrare din nou în suflet, şi să facă astfel cele din urmă mai rele ca cele dintâi. Din gândul acesta se naşte şi cel al mândriei, care a făcut să cadă cu sunet din ceruri la pământ pecetea asemănării şi cununa frumuseţii. Săltă-te din el şi nu zăbovi, ca să nu vindem altora vieaţa noastră, nici petrecerea noastră, celor fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare şi silinţa de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută blestematei slave deşarte.

Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n'o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi Ia munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. „Şi dacă nu s'ar scurta zilele acelea, nimeni nu s'ar mai mântui". De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, boalele celor dosădiţî, închisorile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întru cât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind deslegat de împietrirea venită dela demon. De sigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind lipsa şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea Domnul, alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând: „Bolnav am fost şi n'aţi venit la Mine". In orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n'a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea şi fericit este pentru o nepătîmire ca aceasta. Iar câţi s'au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea, să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni.

Este un drac ce se numeşte rătăcitor, care se înfăţişează mai ales în zorii zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din cetate în cetate, djn sat în sat şi din casă în casă, prilejuind, zice-se, simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi, cari tulbură starea celor amăgiţi şi puţin câte puţin îi depărtează de cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi de făgăduinţă. Trebue deci ca monahul să observe acest gând de unde vine şi unde sfârşeşte, că nu fără rost şi din întâmplare face cercul acesta lung, ci vrând să strice starea sufletească a monahului, ca, după ce şi-a aprins mintea cu acestea şi s'a ameţit de prea multe convorbiri, să fie iară de veste atacat de dracul curviei, sau al mâniei, sau al întristării, cari întinează şi mai tare strălucirea stării lui. Noi însă, dacă vrem să cunoaştem lămurit vicleşugul lui, să nu grăim îndată către el, nici să dăm pe faţă cele ce se petrec, cum înfiripă convorbiri în minte şi în ce chip puţin câte puţin vrea să o împingă la moarte; căci va fugi dela noi, fiindcă nu vrea să fie văzut făcându-le acestea şi aşa nu vom cunoaşte nimic din cele ce ne-am străduit să aflăm. Ci să-i mai îngăduim o zi sau două, să-şi isprăvească lucrarea, ca aflând cu deamănuntul tot lucrul pe care l-a meşteşugit, să-l dăm pe faţă cu cuvântul şi să-l alungăm. Dar fiindcă se întâmplă că în vremea ispitirii mintea, fiind tulburată, nu poate urmări cu deamănuntul cele ce se petrec, să facă aceasta după alungarea dracului. După ce te-ai liniştit, adu-ţi aminte în tine însuţi de cele ce ţi s'au întâmplat, de unde ai început, pe unde ai umblat şi în ce loc ai fost cuprins de duhul curviei, sau al mâniei, sau al întristării şi cum s'au petrecut acestea. Invaţă-le acestea şi ţine-le minte, ca să-l poţi da pe faţă când se va mai apropia de tine. Dă pe faţă şi locul unde stă ascuns, ca să nu-i întâi urmezi. Iar dacă vrei să-l faci să se înfurie deabinelea, vădeşte-l îndată ce se apropie şi desvălue cu cuvântul locul dintâi în care a intrat şi al doilea şi al treilea. Căci foarte tare se scârbeşte, nesuferind ruşinarea. Iar dovada că i-ai grăit tocmai la vreme o vei avea în faptul că a fugit gândul dela tine. Căci este cu neputinţă să stea, fiind scos la arătare. Iar după biruirea acestui drac începe aci urmează un somn adânc şi greu, o amorţire a pleoapelor, însoţită de căscări nenumărate şi de umeri îngreuiaţi; dar de toate acestea ne sloboade Duhul Sfânt, prin rugăciune încordată.

Scopul dracilor e ajutat foarte mult de mânia noastră, când se mişcă împotriva firii, făcându-se de mare folos oricărui vicleşug al lor. De aceea toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte. Când o văd însă legată de blândeţe, atunci caută pricini îndreptăţite ca să o deslege îndată, ca făcându-se foarte aprinsă, să o folosească pentru gândurile lor furioase. De aceea nu trebue sa o întărâtăm nici pentru lucruri drepte, nici pentru nedrepte, ca să nu dăm chiar noi sabie primejdioasă în mâna vrăjmaşului, ceea ce ştiu că fac mulţi şi mai mult decât trebue, aprinzându-se pentru motive neînsemnate. Căci spune-mi de ce te prinzi grăbit la harță dacă dispreţueşti bucatele, banii şi slava ? De ce hrăneşti câinele când te lauzi că nu ai nimica? Iar dacă acesta latră şi se ia după oameni, trebue că ai niscai lucruri şi vrei să le păzeşti. Dar eu despre unul ca acesta cred că e departe de rugăciunea curată, ştiind că mânia este ciumă pentru o astfel de rugăciune. Şi mă mir că unul ca acesta şi pe Sfinţi i-a uitat: pe David, care strigă: „Opreşte mânia şi părăseşte turbarea"; pe Eclesiastul care porunceşte: „Alungă mânia dela inima ta şi scoate vicleşugul din trupul tău" ; pe Apostolul care rândueşte: „Să ridicăm în toată vremea şi în tot locul mâini cuvioase spre Domnul, fără mânie şi gânduri". De ce oare nu învăţăm şi noi dela obiceiul tainic şi vechiu al oamenilor, cari alungă câinii din casă în vremea rugăciunii? Obiceiul acesta ne dă să înţelegem că mânia nu trebue să fie cu cei ce se roagă. „Mânia este vinul şerpilor". De aceea Nazireii se înfrânează dela vin. Iar despre faptul că nu trebue să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a mai scrie, însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. „Nu vă îngrijiţi, zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca", căci toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul. De creştini este cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că şi cele două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de drijă a Sfinţilor îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus dela noi, umplut fiind locul cugetării cu mulţime de gânduri, şi să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-ne cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sf. Pavel cum aşteaptă în frig şi desbrăcat, cununa dreptăţii. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion şi teatru, oare cel ce s'a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate să se lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii întunerecului veacului acestuia? Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă; acest lucru l-am învăţat dela însăşi cazurile văzute. Căci se va împiedeca în haină şi se va rostogoli la pământ, ca şi mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, că „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta"'.*)

Nu va putea să alunge dela sine amintirile pătimaşe, omul care n'a avut grijă de poftă şi mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii. Căci dintr'aceste două patimi se ţes mai toate gândurile dracilor, care duc mintea la primejdie şi pierzanie. Dar este cu neputinţă să biruim patimile acestea, dacă nu dispreţuim mâncările, banii şi slava, ba încă şi propriul nostru trup, pentru cei ce caută adeseori să-l aţâţe. Pildă fără zăbavă să luăm dela cei ce se primejduesc pe mare, care sar şi din corabie de furia vânturilor şi a valurilor răsculate. Aici însă trebue să fim cu luare aminte ca să nu sărim din corabie spre a fi văzuţi de oameni. Căci vom pierde plata noastră şi ne va lua în primire un alt naufragiu şi mai cumplit, sculând împotriva-ne vântul dracului slavei deşarte. De aceea şi Domnul nostru învaţă în Evanghelie pe acest cârmaciu, care e mintea, zicând: „Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea dela Tatăl vostru cel din Ceruri". Şi iarăşi: „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii, că iubesc a se ruga prin adunări şi prin târguri, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor". Sau: „Când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii, trişti, că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, îşi iau plata lor". Să fim cu luare aminte la câte ne învaţă aci doctorul sufletelor: prin milostenie tămădueşte mânia, prin rugăciune curăţeşte mintea, iar cu postul veştejeşte pofta. Din acestea se alcătueşte noul Adam, înoit după chipul Ziditorului său, nemaifiind în el, datorită nepătimlrii, bărbat şi femeie, elin si iudeu, tăiere şi netăiere împrejur, barbar şi schit, rob şi slobod, ci toţi una şi întru toţi Hristos.

Postul să-ţi fie cu toată puterea, ca înaintea Domnului. El curăţeşte păcatele şi fărădelegile tale; face sufletul cuviincios, sfinţeşte cugetarea, alungă dracii şi apropie de Dumnezeu. Iar dacă ai mâncat odată într'o zi, a doua oară să nu pofteşti, ca să nu te faci risipitor şi să-ţi turburi cugetul. In felul acesta poţi avea cu ce să împlineşti porunca binefacerii şi poţi să omori patimile trupului. Iar dacă s'ar face întâlnire de fraţi şi ai fi silit să mănânci şi a doua şi a treia oară, să nu te temi, nici să te întristezi, ci mai bine bucură-te, mulţumind lui Dumnezeu că, făcându-te supus trebuinţei şi mâncând de două şi de trei ori, ai împlinit legea dragostei şi că pe însuşi Dumnezeu îl vei avea orânduitor al vieţii tale. Dacă uneori trupul e bolnav şi trebue să mănânci şi de două, de trei şi de mai multe ori, să nu fie întristat cugetul tău. Căci ostenelile trupeşti nu trebue să fie ţinute şi în timpuri de boală şi de slăbiciune, ci trebuesc lăsate atunci mai slobod în anumite privinţe, ca să se întărească trupul din nou spre aceleaşi osteneli ale vieţuirii. Iar în privinţa înfrânării dela anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeescul cuvânt ca să nu mâncăm ceva, ci a zis: „Iată am dat vouă toate, ca pe legumele ierburilor", „mâncaţi-le nimic cercetând") şi: „Nu cele ce intră în gură spurcă pe om". Deci înfrânarea dela anumite bucate, e lucru ce rămâne la alegerea ta, ca o osteneală a sufletului.