Rezultate pentru „înger”

Pagina afișează citate și fragmente de text relevante pentru căutarea ta.

22 rezultate

Rugăciune după Sfânta Spovedanie

Rugăciunile începătoare apoi Psalmul 142

Binecuvintează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu numele cel Sfânt al Lui. Binecuvintează suflete al meu pe Domnul, și nu uita toate răsplătirile Lui. Pe Cel ce vindecă toate bolile tale. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viața ta, pe Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări. Pe Cel ce umple de bunătăți pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale. Cel ce face milostenie Domnul şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale. Îndurat și milostiv este Domnul, îndelung-răbdător și mult milostiv. Nu până în sfârşit se va iuți, nici în veac se va mania. Nu după fărădelegile noastre a făcut nouă, nici după păcatele noastre ne-a răsplătit nouă. Că după înălțimea cerului de la pământ, a întărit Domnul mila Sa, spre cei ce se tem de El. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre. În ce chip miluiește tatăl pe fii, a miluit Domnul pe cei ce se tem de Dânsul. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că țărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori. Că duh a trecut într-însul și nu va fi și nu-și va mai cunoaște încă locul său; iar mila Domnului din veac și până în veac spre cei ce se tem de Dânsul. Și dreptatea lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc aşezământul de lege al Lui, şi-şi aduc aminte de poruncile Lui ca să le facă pe ele. Domnul din cer a gătit Scaunul său, și împărăţia Lui pe toți stăpânește. Binecuvântați pe Domnul toți îngerii Lui, cei puternici la virtute, care faceti cuvântul Lui, a auzi glasul cuvintelor Lui. Binecuvântați Domnul toate puterile Lui, slugile Lui care faceți voia Lui, binecuvântați pe Domnul toate lucrurile Lui, în tot locul stăpănirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

Psalmul 31

Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici este în gura lui vicleșug. Când am tăcut, topi-tu-s-au oasele mele în strigătul meu toată ziua. Că ziua și noaptea s-a îngreuiat peste mine mâna Ta, prefăcutu-m-am în uscăciunea verii. Fărădelegea mea am cunoscut și păcatul meu n-am acoperit. Zis-am: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului și tu ai iertat păgânătatea inimii mele. Pentru aceasta se va ruga către Tine tot cuviosul în vreme bine cuvenită, însă un potop de ape multe, către dânsul nu se vor apropia. Tu ești scăparea mea de necazul ce mă cuprinde, bucuria mea. Izbăvește-mă de cei ce m-au înconjurat...

Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul meu, mult milostive, îți mulțumesc Ţie, că prin mărturisirea cea către duhovnicescul meu Părinte, m-ai învrednicit pe mine păcătosul să iau de la Tine iertarea păcatelor mele. Ca David cel ce a zis: „Juratu-m-am și am pus ca să păzesc judecățile dreptății Tale", făgăduiesc și eu înaintea Ta, cu voință hotărâtoare a sufletului meu, că aleg mai bine a muri, decât a face de acum înainte vreun păcat de moarte și a amărî cu el bunătatea Ta cea nemăsurată. Dar de vreme ce voința mea este neputincioasă, singură de sine fără ajutorul Tău, mă rog Ție fierbinte, să mă întărești cu Darul și ajutorul Tău, ca să rămân până la sfârșit neschimbat în această hotărâre. Dă-mi, Doamne, ca cealaltă vreme a veții mele să o petrec în pace și în pocăinţă, și să dobândesc în această viață Darul Tău, iar în cealaltă fericirea de veci, pentru rugăciunile prea binecuvântatei Maicii Tale și al tuturor Sfinților Tăi. Amin.

DESPRE PREOȚI

- Dar cu preoții răi cum rămâne?

-Ce vrei să spui cu asta?, întrebă călugărul, nedume-rit. Am crezut că am rezolvat aspectul ăsta. Dacă un preot ți se pare rău, caută unul bun.

- Ha, te-am prins!, sări Iorgos. Tocmai ai acceptat faptul că există preoți răi!

- Nu!, se grăbi Teofil să lămurească răstălmăcirea. Am zis: „dacă ție ți se pare că este rău..."; e cu totul altceva!

Iorgos se ridică în picioare, făcând pe supăratul:

-Adică, după părerea ta, nu există preoți răi? Pe ce lume trăieşti? Dar bineînţeles, cioară la cioară nu-i scoate ochii!

Cu un gest al mâinii, Teofil îl îndemnă să se aşeze din nou:

-Probabil că există. Așa cum au fost și vor mai fi și în viitor. Oameni sunt și ei - am mai vorbit despre asta, să nu repetăm. lar preoții sunt supuși unui război mult mai intens din partea Satanei decât un mirean, întrucât du-ca-se-pe-pustie știe că stricând un preot poate vătăma o întreagă parohie. În definitiv, fiindcă ți-am vorbit despre război, chiar dacă unul duhovnicesc, trebuie să accepți faptul evident că nu toți sunt luptători la fel de buni. Este, de altfel, exact ca în războiul obişnuit. Doar că nu eu sunt cel care o să-i judece. Un sfânt sârb a zis că cineva ne pare bun findcă trecem cu vederea părţile sale rele și, de asemenea, cineva ne pare a fi rău fiindcă ignorăm părțile sale bune. Aşadar, ceea ce ne întunecă discernământul es-te prejudecata sau necunoașterea noastră. Și, în fond, cu-nosc eu adâncul sufletului celui de lângă mine? Au fost văzuți sfinți care, ca să-și ascundă sfinţenia, se prefăceau că sunt nebuni sau îi ocărau pe ceilalți sau mâncau în mod ostentativ carne în timpul postului. Doar Dumnezeu ştie care preot este vrednic sau nevrednic!

- Dar ia zi-mi, dacă fie și în maniera asta suntem de acord asupra faptului că există preoți răi, cum se poate ca nişte slujitori necorespunzători să săvârșească Tainele în mod eficient?

- În Taine garantul este însuşi Hristos. Preoţii au ori-cum doar un rol de intermediari. Sunt, ca să fac o asociere, precum casierul de la bancă, banii o să-i primești indife-rent de calitatea acestuia.

- Și se poate face o treabă bună cu un instrument stricat? la tu o daltă neascuțită și încearcă să sculptezi. O să iasă o monstruozitate! Și nu-mi spune că Dumnezeu es-te atotputernic și face ce vrea El, fiindcă justificarea asta e expirată.

[....]

- Dacă aş avea un astfel de vecin, m-aş muta!

- Şi bine ai face! Să presupunem acum că, fiind la vo-lan, încalci o regulă de circulație și sperjurul acesta îți dă amendă. Are valoare amenda aceasta, venind de la un or-gan de ordine nevrednic sau nu?

- Sigur că are și am s-o și plătesc!

Foarte frumos!, zise Teofil şi faţa i se lumină toată.

La fel este și cu preotul deficitar. Straiele sale sunt de ajuns ca Taina să fie validă, și când zic straie, mă refer la hiroto-nirea sa. Aş putea să-ți vorbesc iarăși despre oameni cu sufletul curat, care în timpul săvârşirii unei Taine au vă-zut îngeri şi sfinți plinind neajunsurile preotului, dar mi-e teamă că îți vor părea exagerate astfel de relatări. Tu ține minte că și cel mai rău preot, atâta vreme cât are hiroto-nia, are puterea de a săvârşi Tainele. Este precum un poştaş rău, care nu anulează calitatea plicurilor pe care le predă. Crezi oare că, atunci când îți este trimisă o scrisoare cu vești bune, dacă îți este adusă de un poştaş rău, veştile bu-ne se vor preface în veşti rele?

MĂTĂNII

Mătăniile se împletesc potrivit unei tradiții care se pierde în adâncul veacurilor. Probabil că una dintre cele mai vechi forme ale unui mijloc auxiliar al rugăciunii a fost adunarea de pietricele sau semințe și mutarea lor dintr-un loc sau vas in altul în timpul efectuării „canonului" de rugăciune sau a „canonului" de mătănii mici sau mari. Se pomeneşte şi o re-latare despre un călugăr care s-a gândit să facă mici noduri pe o sfoară și să o folosească în „canonul” său zilnic de rugăciune. Dar diavolul îi dezlega nodurile, zădărnicind stra-daniile sărmanului călugăr. Apoi a apărut un înger și i-a arătat călugărului cum să facă un nod special, așa cum este astăzi în mătănii, format din cruci succesive. Diavolul nu a mai putut desface aceste noduri din cauza crucilor.

Şiragul de mătănii este unul dintre obiectele care i se dau unui călugăr ortodox în timpul slujbei tunderii în mo-nahism. I se dă ca o sabie duhovnicească, cu care, ca ostaș al lui Hristos, trebuie să lupte împotriva vrăjmaşului celui imaterial al omului, adică împotriva diavolului. Această sabie o foloseşte chemând numele Domnului Dumnezeu-lui și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și cerând mila Lui în Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!" Această ru-găciune se poate rosti într-o formă mai scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" sau mai pe larg: „Doam-ne lisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tu-turor sfinților, miluiește-mă pe mine, păcătosul!"

Când călugării și mirenii țin mătăniile în mâini, acest lucru este o reamintire a îndatoririi pe care o au, de a se ruga fără întrerupere, potrivit poruncii Apostolului Pavel: „Rugați-vă neîncetat!"

Scopul principal al mătăniilor este acela de a ne ajuta în rugăciunea noastră către Dumnezeu şi către sfinții Săi.

Fanatism

Nu interpreta greşit! Fanatic nu este cel care face o anumită alegere, oricât ar fi de extremă părerea sa în ochii celorlalți. Suntem liberi și avem dreptul să decidem în privința propriei vieți, atâta vreme cât nu le facem rău celorlalți prin alegerile noastre. Cine însă nu suportă părerea diferită a celuilalt și încearcă să-l reducă la tăcere sau să îi impună cu forța propria părere, acela este fanatic, și asta nu este doar convingerea mea.

SIMŢIREA RUGĂCIUNII DUHOVNICEŞTI

Nu te ruga împlinind numai formele dinafară, ci îndeamnă-ţi mintea spre simţirea rugăciunii duhovniceşti cu multă frică.
Uneori stând la rugăciune te vei ruga dintr'odată bine; alteori, chiar ostenindu-te foarte, nu vei ajunge la ţintă, ca să ceri şi mai mult, şi primind, să ai un câştig care nu-ti mai poate fi răpit.
Apropiindu-se îngerul, se depărtează grămadă toţi cei ce ne turbură, şi mintea se află în multă odihnă, rugându-se curat. Alteori, ameninţându-ne obişnuitul război, mintea se luptă şi nu poate să se liniştească, deoarece s'a amestecat mai 'nainte cu felurite patimi. Totuşi cerând şi mai mult, va afla. Căci "celui ce bate i se va deschide".

Filocalia

DESPRE LEPĂDARE ŞI DESPRE VIEŢUIREA CĂLUGĂREASCĂ

Frica de Dumnezeu este începutul virtuţii. Iar despre ea se spune că e rodul credinţei şi se seamănă în inimă, cînd mintea se desparte de împrăştierea în lume, adunîndu-şi gîndurile ce rătăcesc din pricina împrăştierii, în cugetarea la viitoarea reaşezare. Căci nimic nu ajută mai bine pe cineva să pună temelia virtuţii, ca a se ţine pe sine străin de lucrurile vieţii şi a rămîne în legea luminii cărărilor celor sfinte şi drepte, pe care le-a amintit şi le-a numit psalmistul, în Duh. Căci anevoie se află vreun om care să poată purta cinstea aceasta, ba poate că nu se află peste tot vreunul, chiar de ar fi cineva deopotrivă cu îngerii. Şi aceasta din grăbita primire a schimbării, cum ar zice cineva.

Începutul căii vieţii stă în aceea ca mintea să cugete la cuvintele lui Dumnezeu şi să petreacă în sărăcie. Căci adăparea din acele cuvinte ajută la desăvîrşirea în sărăcie. Sau adăparea din cugetarea la cuvintele lui Dumnezeu îţi ajută la dobîndirea sărăciei. Iar dobîndirea sărăciei îţi dă odihnă, ca să dobîndeşti cugetarea la cuvintele lui Dumnezeu. Şi acestea două te ajută să urci în scurtă vreme treptele întregii zidiri a virtuţilor.

Filocalia

MEŞTEŞUGUL LINIŞTIRII

Nu se poate pocăi cineva, fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăţia, fără retragere; şi nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui pînă ce se află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei. De aceea, cei ce şi-au făcut o grijă din a se pocăi de greşalele lor, a se curaţi de patimi şi a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui — care este capătul de drum şi ţinta celor ce petrec după Dumnezeu, şi arvuna, ca să zic aşa, a moştenirii veşnice a lui Dumnezeu — urmăresc cu toată sîrguinţa liniştirea şi socotesc drept lucrul cel mai folositor să se retragă şi să ocolească pe oameni, cu toată simţirea sufletului, începutul lor în viaţa de liniştire este plînsul, ocărîrea şi dispreţuirea de sine, pentru care, spre a le face în chip cît mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare, înfrînarea şi osteneala trupească, al căror sfîrşit deobşte este rîul de lacrimi ce porneşte din ochii celor ce cugetă cele smerite întru frîngerea inimii. Căci precum în cei ce tind spre curăţie şi o dobândesc prin fapte, sfîrşitul este pacea din partea gîndurilor, aşa în aceia sfîrşitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Filocalia

HARUL LUMINĂTOR

Ar fi trebuit ca noi, cei ce, potrivit cuvintelor dumnezeieşti, sîntem învăţaţi de Dumnezeu (1 Tes. 4, 9) şi purtăm înscrisă în inimă, în chip negrăit, legea cea nouă (2 Cor. 3, 2—3), mai luminoasă ca un sfeşnic, şi sîntem cîrmuiţi de Duhul cel bun şi atotdrept, ca nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos (Rom. 8, 17), să vieţuim asemenea îngerilor şi să nu avem nevoie să fim învăţaţi de cineva, ca să cunoaştem pe Domnul. Dar depărtarea noastră de la bine şi abaterea spre rău, de la cea dintîi răsărire a părului şi, împreună cu aceasta, pizma cumplitului Veliar şi tirania lui neîmpăcată împotriva noastră a sădit în noi pornirea să ne depărtăm în chipul cel mai rău de poruncile mîntuitoare şi îndumnezeitoare şi să ne lăsăm duşi spre prăpăstiile pierzătoare de suflet; iar ceea ce e şi mai jalnic, (este faptul că), ne-a stîrnit să cugetăm şi să lucrăm chiar împotriva noastră. Drept urmare, potrivit cuvântului dumnezeiesc, "nu este nimeni care înţelege, nu este nimeni care să caute pe Dumnezeu"- (Ps. 13, 2). Căci, îndată ce ne-am abătut de la calea cea dreaptă, ne-am făcut netrebnici (Ps. 13, 3) şi, de aceea, în întregime trupuri (Fac. 6, 3). Iar lipsindu-ne de harul luminător şi dumnezeiesc, avem nevoie să ne îndemnăm şi să ne ajutăm unii pe alţii spre cele bune

Filocalia

LINIȘTE ȘI EVLAVIE

Ar putea spune cineva că filozoful acesta a fost îndemnat de iubirea de învăţătură şi de marea voinţă de a cunoaşte să osîndească atît de necruţător pe cei ce nu văd adăugîndu-se nici un folos din învăţătura de afară la cea care le vine acum din Evanghelie şi e nădăjduită să le vină, potrivit făgăduinţei nemincinoase, celor ce vieţuiesc conform ei. Căci aceia dau cea mai mare însemnătate poruncilor lui Hristos şi îndeamnă pe toţi numai spre acestea ca spre singurele în stare să conducă sufletul omenesc la asemănarea cu Dumnezu, să-l desăvîrşească şi să-l îndumnezeiască, iar învăţăturile de afară nu le pun deasupra celor pămînteşti, ci le numesc, după Pavel, înţelepciune trupească (2 Cor. I, 12) şi a veacului acestuia şi pe fruntaşii ei dintre elini, ca pe unii ce s-au folosit de şcoala zidirii cea de la Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, îi socotesc înţelepţi falşi şi neînţelepţi. De aceea filozoful s-a supărat că nu li se dă şi învăţaţilor în ale acelora cea mai mare cinste şi aceasta pentru că voia să fie şi el părtaş de ea. Căci pentru ea şi-a luat şi titlul de filozof şi numai rodul ei îl urmărea prin toată sîrguinţa sa. Este vorba de Varlaam.
Dar ce alt chip de slujire s-a ridicat împotriva "slujbei cuvîntătoare" (Rom. XII, 1), mai bine zis duhovniceşti, a noastre, adică a rugăciunii şi a celor ce o cinstesc pe ea mai mult decît orice şi se dedică ei întru linişte şi fără griji toată viaţa şi dau o mînă de ajutor prin experienţă celor ce sînt introduşi la această liturghie îngerească şi mai presus de lume ? Cine se împotriveşte în cuvînt celor ce aleg mai bine să tacă ? Cine pizmuieşte pe cei ce nu umblă cîtuşi de puţin după cinstire ? Cine, bizuindu-se pe trecut, se uită de sus la cei ce şed departe de stadion ? Iată că în luptele lui de mai înainte pentru filozofie, monahul şi filozoful s-a vădit ca duşman al monahilor, dar al celor ce trăiesc încă ; aici însă, folosindu-se de spusele părinţilor Bisericii ce s-au mutat la ceruri, spre răsturnarea cuvintelor lor, nu ştiu ce a păţit de a pornit o luptă nu mică.

Filocalia

LĂCOMIA PÂNTECELUI

Când dracul lăcomiei pântecelui, luptând mult şi adeseori, nu izbuteşte să strice înfrânarea întipărită, atunci împinge mintea la pofta nevoinţii celei mai de pe urmă, aducându-i înainte şi cele privitoare la Darul, viaţa lui săracă şi seminţele, şi-i aminteşte şi de viaţa altor oarecari pustnici cari au trăit totdeauna aşa, şi sileşte pe ascet să se facă următorul acelora. Astfel, urmărind înfrânarea fără măsură, va pierde şi pe cea măsurată, dela o vreme trupul nemaiputând-o păstra din pricina slăbiciunii. Şi aşa va ajunge să binecuvânteze trupul şi să blesteme inima.

Tot înţelesul capitolului este acesta: lucrurile materiale privite işi pun tiparul pe minte, dar raţiunile lor nu. Altfel este cu realităţile spirituale. Dintre acelea aici ipostasurile (de pildă un înger, sau sufletul unui om), nici raţiunile lor nu-şi pun tiparul pe minte.

Socot deci că e drept să nu asculte aceştia de acela şi să nu se reţină dela pâine, dela untdelemn şi apă. Căci această rânduială au cercat-o fraţii, găsind-o foarte bună. Desigur aceasta să nu o facă spre saturare şi să o facă numai odată pe zi. M'aş mira dacă vreunul, săturându-se cu pâine şi cu apă, ar mai putea lua cununa nepătimirii. Iar nepătimire numesc nu simpla oprire a păcatului cu fapta, căci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile pătimaşe, pe care sfântul Pavel a numit-o şi „tăiere duhovnicească împrejur a iudeului ascuns".') Iar dacă se descurajează cineva auzind acestea, să-şi aducă aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a împlinit alergarea în foame şi sete. Dar imită şi vrăjmaşul adevărului, dracul descurajării, pe acest drac, punând în minte celui ce se înfrânează, retragerea cea mai de pe urmă, îndemnându-l la râvna lui Ioan Botezătorul şi a începătorului pustnicilor, Antonie, ca neputând răbda acesta retragerea îndelungată şi neomenească, să fugă cu ruşine, părăsind locul, iar dracul să se laude zicând: „l-am biruit".

Filocalia